Sfătosul bunic din Humulești

Prezent. Un elev: Prezent: Un elev: Prezent. Un elev: Mama: Tata: Mama: Tata: Mama: Prezent. Un elev: Prezent: Mama: Nică: Mama: Tata: Prezent: Prezent: Prezent: Un elev: Citeşte de pe foaie Prezent: Dănilă Prepeleac: Cocoşul: Capra: Iezii: Soacra: Nurorile: Moartea: Ivan: Poştaşul: Elevii: Poştaşul: Leneşul: Cucoana: Ţăranii: Cucoana: Leneşul: Prezent. Un elev: Prezent.

I.Creangă, neîntrecutul povestitor, cel căruia i se mai zice „Homerul literaturii noastre” sau „sfătosul bunic din Humuleşti” în lucrarea sa  „Fragment de biografie” mărtureseşte: „Sânt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţului, plasa de sus, din părinţi români: Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi soţia sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig”. Copilul Nică a lui Ştefan a Petrei şi-a petrecut copilăria în Humuleşti. La 11 ani începe să înveţe la şcoala din Humuleşti, avându-i ca dascăli pe bădiţa Vasile a Ilioaei, apoi pe dascălul Iordache. A avut o copilărie veselă şi fericită. Despre copilăria sa frumos povesteşte în capodopera „Amintiri din copilărie”. Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie zicându-mi:   - Scoală, dugleşule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?”. Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză. Şi numai ce-o auzeai vara: - Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-de-dimineaţă în toate zilele, de vuia satul. (cântând) Pu-pu-pup, strici mereu Somnul meu, pupăză din tei. Las-c-am să te prind, moţato, Şi te-oi întreba ce vrei. Cănd ţi-oi smulge coada toată Şi te-oi vinde pe cinci lei. Pu-pu-pup, pui de drac, Chiar acum îţi vin de hac. Şi-ajungând la tei, căciula, Peste cuib capcană-o fac, Şi-apoi scotocind cu mâna,  Prind de gât puiul de drac. Ha-ha-ha, vezi aşa, Mi te-am prins, Şi de-amu ţi-o fac. Şi la târg ajuns cu dânsa Printre lume îmi fac loc Strigând cât mă ţine gura Să se-audă-n iarmaroc: -Negustori, pupăzi vând! Marfa mea-i blândă ca un miel. Dar un moş cu barbă rară De unde-o fi fost de fel Îmi croi câteva beţe, Luând pupăza cu el. Ajutor, hai, săriţi, hoţii măi, Pradă-un negustor. Moşul însă, rupând sfoara, Zvârle pupăza spre nor. Şi dihania, voioasă, O porni spre sat în zbor. Astăzi iar pu-pu-pup, ca un drac Sus în tei la noi. Poţi să cânţi de-acum, spurcato, Până-n veacul de apoi. Nu mai fac negustorie Cu moţate de-alde voi! Şi încă câte pozne n-a mai făcut Nică! Când mama nu mai putea de oboseală şi se lăsa câte-odată ziua să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea căte pe unul, ne ridica în grindă, zicând: „Tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ochiţe şi cotruţă şi le flocăiam dinaintea lui, de le mergea colbul: şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre, până ce nu ne zgârâiau şi ne stupeau. - Încă te uiţi la ei, bărbate? Ha-ha, bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sânteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru! Iaca , dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om  ca câinii prin băţ! Ara! d-apoi aveţi la ştiinţă că prea vă întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg peticile.  - Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i că se bucură de venirea mea. Ce le pasă: lemne la trunchi sânt; slănină şi făină în pod este de-a valma; brânză în putină asemenea, curechi în poloboc, slava Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum cât îs mititei, că le-a trece lor zburdăciunea, când or fi mai mari. Şi-apoi nu ştii  că este o vorbă: dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal să tragă, şi dacă-i popă să citească...  - Ţie, omule, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica să-ţi scoată peri albi, mânca-i-ar pământul, să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga şi el afară şi începe a toca în stative de pârâie pereţii casei şi duduie fereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătrariul face o hodorogeală şi un tărăboi, de-ţi ie auzul; apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif de hârtie în cap şi cântă „aliluia şi Doamne miluieşte, popa prinde peşte”, de te scot din casă. Şi asta în toate zilele. - ... Poi dă, măi femeie, tot eşti tu aşa bisericoasă; încaltea ţi-au făcut băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău. - Ei, apoi! minte ai, omulu? Mă miram eu, de ce-s şi ei aşa de cuminţi, mititeii, că tu le dai nas şi le ţii hangul. Ia priveştei-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri! Iar să-i fi sculat la treabă, ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc şi se sclifosesc. Hai, la culcat, băieţi, că trece noaptea. Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sânteţi! Nici noptea să nu mă pot hodini de răul vostru! Aşa a fost Nică la vârsta cea fericită! Singur mărtureseşte: În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici ciminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sânt, niciodată n-am fost.  - A învăţat Ion Creangă şi la şcolile din Broşteni, Târgu-Neamţ, Fălticeni, Socola. Cel mai greu s-a despărţit  de casa părintească când a plecal la Socola. (Înscenare)  - Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă! Ai să pleci unde zic eu. Luca Moşneagu vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei. Mâine dis-dimineaţă cu ajutorul Domnului  plecaţi. - Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! Mai trăiesc ei, oamenii, şi fără popie.  - Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane! La mine nu se trece aceasta... Pare-mi-se că ştii tu moarea mea... Să nu mă faci ia acuş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te desmierd, cât eşti de mare! (tatei) Spune-i şi dumneata băiatului, omule, ce se cuvine ca să-şi ieie nădejdea şi să-şi caute de drum.  - Mai rămâne vorbă despre asta. Are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său. Poezia „Plecarea” Îl aşteaptă buni de ducă În ogradă telegarii; Haide, mamă Smărănducă, Pune-i  traista în spinare. Sfătuieşte-l, că nu strică, Încă-o dată pentru cale, Să mai uite Ionică bazaconiile sale. Lasă-ţi lacrima în tindă şi fii aprigă-n povaţă, taina cărţilor s-o prindă, buchisind din scoarţă-n scoarţă. Cu porunca ta de mamă, să-şi deschidă-n lume rostul – un opaiţ de lumină pentru neam de neamul vostru. Iată-l gata trece pragul printre cei care-l îmbie. De-aţi şti voi, ce lume-ntregă pleacă azi în drumeţie!..                 Cale bună, pe-ndelete pune mâna pe dârlogi, povârnişul e cu pietre, caii mici şi slăbănogi. Mai cu chef, mai cu de-a sila, uite-aşa porniră-n veac şi Gerilă, şi Lungilă, şi Dănilă Prepeleac. Cei mai răi şi-au dat în petec, de-i căznim şi astăzi încă. Arde lupul cel bezmetic. Întră vidma la turbincă. Iar Smaranda stă în poartă, urmărindu-te Ioane, cum stau munţii fără moatre în sclipirele Ozanei. I.Creangă a audiat şi cursurile pentru învăţători din Iaşi. Până la sfârşitul vieţii sale a lucrat ca învăţător, fiind iubit de copii pentru bunătatea sa proverbială, pentru sufletul său blând, pentru darul de a povesti. Prietenul său adevărat a fost Mihai Eminescu, care i-a fost şi „naşul său literar”. Ion Creangă a avut norocul să-l cunoască pe M.Eminescu când avea 38 de ani. Eminescu avea numai 25. Deosebirea de vârstă nu-l sinchisea  pe Ion Creangă să-i spună lui Eminescu „bădiţa Mihai”. Lui Eminescu îi plăcea  nespus cum povestea Creangă poveşti şi întâmplări din copilărie, din viaţa ţăranilor Humuleşteni. L-a îndemnat să scrie. Şi Creangă a scos în lumină prima sa poveste „Soacra cu trei nurori”. Tot cu susţinerea morală din partea lui Eminescu I.Creangă a scris celelalte poveşti şi „Amintiri din copilărie”. I.Creangă i-a rămas fidel lui Eminescu până la sfârşitul vieţii. Era o prietenie sinceră şi statornică, se înţelegeau de minune. În condiţii grele de viaţă cei doi mari scriitori se susţineau recirpoc. Plecarea lui Eminescu din Iaşi în 1877 îl lasă pe Creangă cu totul străin. Creangă îi scrie iubitului  său prieten cuvinte atât de duioase şi pline  de regret:  „Bădie Mihai, ai plecat şi mata... lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală... Dar, iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a legat aşa de strâns nu poate să fie  ruptă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase...frumoase... Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă... Vino, frate Mihai, vino, că fără tine sunt străin...” G.Călinescu, un mare admirator al operei lui Creangă, spune: „Ion Creangă este un monument al naturii”. Pe acest monument sunt scrise cu litere de aur poveştile învăţătorului nostru: „Soacra cu trei nurori”, „Punguţa cu doi bani”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Ivan Turbincă”, „Făt-Frumos, fiul iepei” ş.a.  - Vin, prieteni, din lumea poveştilor lui Creangă. Am venit pe un drum lung şi călare, şi pe jos, şi am ajuns la voi, dragi copii. Ştiu că vă plac poveştile lui Creangă şi am adus multe cărţi cu poveşti. (scoate din traistă cărţi şi le aşază pe suport) Desigur, la aşa o sărbătoare nu ne putem lipsi de eroii  noştri îndrăgiţi şi am propunerea ca ei să apară în scenă şi noi să-i recunoaştem. (apare cocoşul) Cu-cu-ri-gu! Dau de veste Vin eroii din poveste! Un cocoş ca mine mare Cred că nimenea nu are. După câte aţi văzut Prin multe eu am trecut: În fântână m-au zvârlit, Şi-n cuptor m-au pârjolit, Mulţi galbeni am înghiţit, Dar sunt teafăr, nevătămat Şi vă salut cu un cântat:  Cu-cu-ri-gu-u-u!!! Capra cu trei iezi  (cu un coş de flori) Trei iezi, cucuieţi, Voi de ce întârzieţi? Şi uşa nu descuieţi? Că mama vouă vă aduce Numai zâmbete pe buze, Glume, pozne, ghiduşii, Basme,cântece hazlii. De ce faceţi gălăgie? Ştiţi că lupul o să vie? Şi de nu-ţi învăţa carte El pe toţi o să vă pape. Noi suntem mici iezişori, Dar avem şi noi fiori. Soacra Frunză verde de mohor Eu sunt soacra fetelor Şi frica nurorilor. Am ochi mare şi la spate Să văd cum fac treaba toate. (se culcă pe pat) Soacră, soacră, poamă acră De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Eşti mai acră decât coarna, De te-ai coace un an şi-o vară, Tot eşti acră şi amară; Ieşi afară ca o pară; Întri în casă ca o coasă; Şezi în unghi ca un junghi. Moartea şi Ivan Turbincă Eu sunt moartea Sunt ca noaptea, Fioroasă, nemiloasă. Pe cei cu multe păcate Îi pun la mine pe spate Şi îi duc în iad măi frate!      (se uită prin sală) Ia să văd, cine-a păcătuit, Cine rele a făcut? De m-aş potrivi la toate Ar trebui să cosesc toată sala, măi frate, Că toţi îs plini de păcate.  Raz, dva, raz, dva, Sunt soldatul rus Ivan! Sunt Turbincă cel vestit Şi-ntr-un suflet am venit. Vă salut. De-acum un veac Turbinca mea e de leac. Ea m-ajută. Şi de nimeni nu am teamă, De Domnu-i blagoslovită, De cei răi ea nu-i iubită. Pe mulţi draci i-am chinuit.               (spre moarte) Doamne, cum de-ai îndrăznit Şi la bal tu ai venit? Umbli prin lume fără frică Paşol, vidma, na turbincu! Poştaşul Faceţi drum, faceţi drum, Telegrame vă aduc! De la cine? De la urs o telegramă. (citeşte) Mă reţin. Ţin coada-n iaz, Vă fac o surpriză azi Vreau s-aduc peşte în dar Pentru cei prezenţi la bal. Şi sărmanul lup ne scrie: (citeşte) Nu mă aşteptaţi, băieţi, Glumiţi şi vă petreceţi. Capra a vrut să se răzbune Mi-a pus pielea pe cărbune, Viu din foc dacă-oi ieşi La alt bal eu voi veni. Apare leneşul dus într-un cărucior de doi ţărani. (cască, se uită mirat la sală şi zice): Ce-i cu această aglomerare? N-ar fi fost mai bine oare Acasă să mă lăsaţi? De somn eu  m-aş fi săturat, Posmagi muiaţi mama-mi dădea, Doamne, ce bine mai era! (leneşului) Aracan şi vai de mine! A dat boala peste tine?  Nu, cucoană, te-ai speriat? Ăsta-i leneşul din sat, El pereche­­­-n lume n-are Şi-l ducem la spânzurătoare. Alei, oameni buni, ruşine Ca să moară ca un câine. Am posmagi, hambare grele Am şi pentu zile negre. Duceţi-l la casa mea – Suntem datori a ne-ajuta. Da posmagii-s moi, cucoană? Lovitura cea mai dureroasă pentru Creangă a fost moartea prematură a marelui său prieten Eminescu. Boala grea de mai mulţi ani şi pierderea celui mai apropiat om l-au  adus în starea să nu mai poată scrie. Înstrăinat, fără prieteni şi fără sprijin moral, se stinge în ultima zi a anului 1889, numai la câteva luni de la moartea lui Eminescu. L.Deleanu Creangă Sfătosule bunic din Humuleşti, Cât haz ai pus, cât păs şi câtă jale În tâlcul slovei tale ţărăneşti Din zilele copilăriei tale. Ai ticluit nepoţilor poveşti Pe prispele Ţicăului din vale, Ca-n Sadoveanu, azi să dăinuieşti Şi-n alţi rapsozi de slove şi chimvale. Aidoma jitarului străbun Ai desluşit ce-a fost şi rău, şi bun Sub pana ta şi tristă, şi glumeaţă. Iar când a fost să pleci pe la chindii, Tot astfel ai intrat şi-n veşnicii – Cu zâmbetul şi lacrima pe faţă. Când îl citim pe Creangă, ne dăm seama, Ce dulce-i limba noastră-n care mama  Poveştile ne-a spus la căpătâi.