Eminescu, Mateevici...

Decorul: portretele lui Eminescu şi Mateevici (al Luceafărului se află puţin mai sus).

Într-o farfurie adâncă de lut, plină cu făină de grâu, sunt 2 lumânări ce vor arde pe tot parcursul serbării.

De undeva, încet, răsună o doină. Sfântă, preasfântă... înălţătoare, tămăduitoare...

Un elev:

N-am moştenit de la ai noştri buni

Decât aceste bolţi şi-această glie,

Şi-o limbă, încă aptă de minuni.

Şi nişte doine, grele de vecie.

Străbunii,-n ev mai sigur sau nătâng,

În doine jalea lor şi-au adunat:

Dacă sondezi în ele mai adânc,

Arteziene, către cer, de lacrimi bat.

Alt elev:

Şi-atunci, când le cântau, munciţi de dor,

Se auzea şoptind livada-n muguri,

Şi pruncii conteneau din plânsul lor,

Şi focul pâlpâia mai viu în ruguri.

Noroc de noi, doiniţă – har divin,

Că nu te-ai rătăcit la vreo răscruce

Şi legănăm pruncuţii care vin

Din nou cu „Doină, doină, cântec dulce.”

Alt elev:

Dacă n-ar fi să fie

Lacrima aceasta de rai,

Pe care poţi s-o acoperi

c-un suflet de nai,

c-o frunză de stejar,

c-o aripă de ciocârlie...

Alt elev:

Dacă n-ar fi să fie

Lacrima aceasta de rai,

Nu mi-ar ajunge tot restul pământului.

Pentru o casă

Mică, frumoasă,

Să stea luminoasă,

La marginea crângului

În bătaia vântului.

Un moderator:

În Casa Mare a Limbii Române e duminică. Din pragul acestei case vă spun:

−Bine-aţi venit! Treceţi, ascultaţi tăcerea şi cântecul, bucuraţi-vă! Azi, aici aşteaptă memoria... memoria poeţilor Eminescu şi Mateevici...

(Unul dintre băieţi iese în centru şi evlavios rosteşte):

−Eminescu-i nemurirea...

(O fetiţă se apropie de lumânări, aprinde una şi aşteaptă cuvioasă într-o parte. Se mai aude un dangăt de clopot, alt băieţel iese şi rosteşte):

−Mateevici e al ei nepot!

(Altă fetiţă aprinde a doua lumânare).

Toţi:

−Eminescu-i nemurirea,

Mateevici e al ei nepot!

Un elev:

Simţiţi?... pătrunde în casă freamătul codrului, cântecul păsărelelor... aici se vorbeşte sigur, cuvântul e modelat de iubire, de răbdare, de bunătate.

Codrul şi izvorul, natura şi dragostea, frunzele şi lumina, graiul şi demnitatea sunt cinstite în casa noastră prin vorbe alese şi gânduri profunde.

Alt elev:

La noi

Luceafărul luceşte.

Luaţi aminte, el vorbeşte

Eminescieşte.

Alt elev:

Sămânţa începe erupţia verdelui

Şi codrul buciumă, răstignit de nai,

E caldă încă vatra neamului,

Cât mai este verbul lui badea Mihai.

Un elev:   limba maternă,

Altul:        Ca floarea eternă

Altul:        De busuioc şi de dor.

Altul:        Dor de ţărâne,

Altul:        De doine bătrâne,

Toţi:         De frea-mă-tul co-dri-lor.

Un elev:   Limbă de pâine,

Altul:        De neam ce rămâne,

                Casă cu masă în prag.

Altul:        Cântă şi plânge,

                Când roua o frânge

                Ra-mu-ra ver-de de fag. (rar, îngânat)

În centru ies câţiva copii, rostesc citatele şi autorul:

1. Limba este cel mai sfânt şi preţios odor. (Aron Pumnul)
2. Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea. (Mihai Eminescu)
3. Limba este întâiul mare poem al unui popor. (Lucian Blaga)
4. Limba noastră-i o comoară. (Alexe Mateevici)

Toţi:

Limba maternă

Ca floarea eternă.

Cântecul „Limba noastră”

Un elev:

Să poposim în miraculoasa şi minunata lume „Eminescu”, fiindcă poetul şi-a muiat pana în eternitate, pentru a aşterne gânduri îngemănate cu dumnezeirea. De un secol şi jumătate ne este dor de Mihai, Poetul etern. El, Geniul îngândurat se află azi aici, lângă noi.

Ferice de neamul pe firmamentul literaturii căruia străluceşte luceafărul Eminescu.

Alt elev:

De la Eminescu învăţăm măreţia cuvântului. Iar Mateevici prin imnul „Limba noastră” îl întregeşte. Alăturea, prin înălţarea graiului, suntem nemuritori.

Un elev:

Pe cerul slovelor în clocot

Fu Eminescu astru clar;

Şi dacă graiul e un clopot –

Dânsul a fost un clopotar.

Şi Mateevici s-a trudit

Să-i altoiască, sfântă, viţa.

Şi-n el de viu s-a fost zidit

Păstorul cel din Mioriţa.

Alt elev:

Să nu treziţi din somnul lui poetul,

Lăsaţi ca visul lui să-i zboare-n lume

Şi-albastre flori să-i încălzească pieptul

Şi ascultaţi ce are a ne mai spune.

Cântaţi-i sufletul cel plin de frământare

Ca, înălţându-se în cer, să-mi poarte visul,

Căci geniul cântat de noi nu moare,

Iar noi trăim cât îl cântăm pe dânsul.

Alt elev:

Încerc să număr anii, care-i rostul?

Poetu-i foarte tânăr şi-i al nostru!

Noi creştem toţi cu cartea lui frumoasă,

Cine eram de n-o aveam în casă?

Alt elev:

Poetul e al nostru pân-la sânge!

Ah! Versul lui cum ştie a ne strânge

În prag de casă – neamul tot cel care

O vatră are şi-o nădejde are!

Ah! Versul lui cum ştie a ne face

Graiul de pâine, sufletul – de pace.

Şi-a ne-ntâlni cum ştie într-o soarte

Şi dincolo, şi dincolo de moarte!

Alt elev:

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

Moderatorul:

E timpul de a striga cu mândrie, cu Miron Costin: „Nasc şi în Moldova oameni!” Basarabia l-a dat şi pe Mateevici. George Călinescu spune: „Alexe Mateevici, basarabean din Bugeac, mort ca preot militar în 1917, ar fi fost un mare poet, dacă trăia.” Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane: „În Bugeac, la Căuşeni,/ Dorm strămoşii moldoveni, / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează al lor cuvânt...”

Un elev:

Printre zile, printre tei

Curge sufletul preaplin,

Alb, părintele Alexei,

Pâlpâie ca un măslin.

Printre tei se-ntoarce lutul,

Şi-n sămânţă e nemoarte,

Mama, graiul mi-s avutul,

Incrustaţi pe foi de carte.

„Ş-o veni ş-aceea zi,”

Printre file, printre tei,

Neamurile vor slobozi

Lujeri verzi lângă ai mei.

Şi vor creşte numai tei

Lângă sufletul preaplin

Al părintelui Alexei

Încă jilav şi sublim.

Altul:   Patria Eminescu n-are hotare.

Altul:   Eminescu a trecut pe-aici neapărat.

Altul:   Întoarce-te acasă, bădiţă Alexei!

Altul:   Eminescu – nume sfânt

           De luceafăr pe pământ.

Toţi:    Eminescu-i nemurirea,

           Mateevici e al ei nepot.

Un elev:

Să ştiţi: de nu veţi ridica

Din sânul vostru un proroc,

În voi viaţa va săca,

Zadarnic soarta veţi ruga,

Căci scoşi veţi fi atunci din joc

Şi-ţi rămânea făr-de noroc.

Alt elev:

Eminescu e fiul tuturor mamelor.

(Clopotul sună prelung de două ori, între bătăi se fac pauze mari).

Un elev:

Plâng litanii în biserici,

Poate-i ruga Mateevici?

Altul:

Slăvită pomenirea fie

Acelor ce s-au stins la fel

Ca Puşkin, Mozart, Rafael

În tinereţea bărbăţiei.

(răsună doina)

Un elev:

Aleargă o inimă de nai

Ca vocalele prin grai.

Altul:

Ştiu: cândva, la miez de noapte

Ori la răsărit de soare

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii sale.

Am s-ajung atuncea, poate,

La mijlocul ei aproape,

Ci să nu-mi închideţi cartea

Ca pe recele-mi pleoape.

Toţi:

Cartea lui Eminescu...

Cugetul lui Eminescu...

Sufletul lui Eminescu...

Alt elev:

S-o lăsaţi aşa, deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Alt elev:

Prin Eminescu ne curăţim suflarea

Cât din versul lui domnesc sorbim.

Toţi:

Eminescu este neuitarea,

De-un popor şi-un grai

Ce-l moştenim!

Un elev:

Eminescu, Mateevici...

Toţi:

Eminescu-i nemurirea,

 Mateevici e al ei nepot.