Amenajarea
sălii.
Scena (peretele din
centru):
- Un panou – peisaj feeric: soare cu gene lungi, cu
zâmbet de copil; stoluri de păsări, arbori, un izvoraş.
- Citate:
„Natura e singura
carte, în care fiecare pagină e plină de un conţinut bogat.”
J. W. Goethe
„Fiţi recunoscători
naturii! Omul nu poate fi desprins de la sânul ei.” L. Foerbah
„Dragostea copilului
faţă de patrie începe de la dragostea faţă de natură.”
Scena reprezintă o
poieniţă: copaci improvizaţi, flori, ciuperci, buturugi...
Prezentatorul I:
Omul,
fiind o părticică a naturii, este legat de mediul înconjurător: de Pământ, de
ape, de toate organizmele vii. Natura înseamnă echilibru între Om şi Dumnezeu!
Generaţia noastră e
martor ocular al unui dezastru ecologic: nimicirea pădurilor, poluarea
râurilor, a bazinelor de apă, a aerului...
Prezentatorul II:
Natura
nu poate fi neglijată cum nu poate fi neglijată mama, care ne-a născut. Suntem
ca nişte picături de ploaie, care formează un râu, iar râu cu râu împlinesc o
mare, un ocean. Uniţi, împreună, vom reuşi să ocrotim şi să salvăm de moarte,
să păstrăm pentru viitor divinul Templu – Natura.
Prezentatorul I:
Imaginea
ţării, frumuseţile fără egal ale patrimoniului natural ne invită la drumeţie,
pentru a atinge cu privirea icoana acestui pământ – gură de rai. Aşa cum a fost
el la începuturi.
Pădurea
– acest paradis verde, aşezat vertical sub cupola albastră, pentru om a fost şi
este casă, adăpost, loc de refugiu, spaţiu de vis şi poezie. Freamătul codrului
dăinuie în balade, în ornamentele de pe pereţi şi covoare, în căntece din şi despre frunză.
Prezentatorul II:
Pădurea
e creaţia naturală cea mai completă şi mai perfectă, de care depind destinele
şi tot ce este viu pe pămnt. Fără păduri Terra ar arăta ca un deşert selenar.
Prezentatorul I:
Pădure-Legendă,
Pădure-Poveste... De ea ni-s legate cele mai frumoase amintiri. Ea de fiecare
dată ne întâmpină binevoitoare, cu aeru-i îmbălsămat, cu misterele sale şi...
din umbra desişurilor parcă aşteptăm mereu să apară îndrăgitele personaje ale
basmelor copilăriei.
Prezentatorul II:
Codrul
ne aşteaptă oricând în împărăţia sa, fremătând versuri alese prin şipot de
izvoare. În această armonie superbă toate se dezolvă într-o suită de privelişti
suave, se incrustează pe inimă farmecul inepuizabil al naturii.
Veniţi
cu noi, să poposim imaginar, în împărăţia lui Verde Împărat.
Ambii prezentatori:
Ne aşteaptă Măria sa
– CODRUL!
Un glas (prelung, cu ecouri):
– Codrule
–ee-e, frumosule-ee-e!...
Cineva:
Codrule, codruţule,
Ce mai faci,
drăguţule?
Copiii:
Că de când nu ne-am
văzut
Multă vreme a trecut!
Codrul (glas îndepărtat,
monoton):
Ia eu fac ce fac
demult,
Vara doina mi-o
ascult
Pe cărarea spre izvor,
Ce le-am dat-o
tuturor...
Un declamator:
Hai, vino, caldă
rază,
Ni te opreşte-n cale.
Murmure codrul veşnic
În ape de petale!
Ne cheamă de departe
Povestea lui cea nouă
Să ne-oglindim cu
ochii
În stropi de sfântă
rouă.
Primeşte-ne, Natură,
Fii veghetoarea
noastră!
Ţi-i codrul
verde-verde,
Bolta
albastră-albastră!
Altul:
Glasul pădurii e un
vrăjitor,
N-ai să-l auzi, de
n-o iubeşti,
De treci prin ea
nepăsător,
De n-o asculţi, n-o
ocroteşti.
Altul:
Natura, nu uita,
copile,
E-o carte cu atâtea file,
Din care aflăm noi
rând pe rând
Tot ce-i mai scump
pe-acest pământ.
Cu aer, apă, gâze,
flori.
S-o ocrotim suntem
datori!
Altul:
Dragu-mi-i drag
Cer fără nori
Când trec cocori
Al zării prag;
Codrul încins
De răsărit,
De vremuri nins,
Întinerit.
Lăstarul crud
Doinind mlădiu,
De rouă ud,
De zâmbet viu;
De soare plin,
De inimi mari,
De musturi tari,
De cer senin...
Altul:
Şi dragu-mi-i
Cântând a spor
Râs de copii,
Zvon de motor,
Vii fremătând,
Dalbe grădini,
Albe lumini,
Pace şi gând.
Dragu-mi-i drag
Pământul meu,
Că eşti mereu
Fluier de fag,
Că-i soarta ta
Precum o ai,
O, ţara mea,
Gură de rai.
Un
elev:
Mi-e tare drag pământul
Cu flori şi cu izvoare,
Pe unde merg cu mama
De mână la plimbare.
Mi-e tare drag pământul
Unde e casa noastră
Şi nucul de la poartă,
Şi zarea din fereastră.
Altul:
Mi-i tare dragă mama,
Şi tatăl meu mi-i drag,
Şi graiul meu străbunul,
Şi fluierul de fag.
Cântecul”Dragu-mi-i
şi mult mi-i drag”.
Dragu-mi-i şi mult mi-i drag
Să trăiesc pe-acest meleag,
Unde luce soarele
Şi şoptesc izvoarele.
Dragu-mi-i pământul meu,
Unde pot cânta şi eu.
Viile şi văile,
Cerul şi cu stelele.
Dragu-mi-i să ies în zori,
Între spice, între flori,
Şi lucrând câmpiile
S-ascult ciocârliile.
S-ascult ciocârliile,
S-adun bucuriile.
Dragu-mi-i şi mult mi-i drag
Să trăiesc pe-acest meleag.
Un
elev:
De mici noi cunoaştem de ce avem
nevoie:
De ploaie curată, de flori prin
câmpii,
Vrem să vedem, s-auzim când e vară
Cântec de păsări sub cer azuriu.
Vrem ca în codru şi iepuri, şi cerbi
Să pască prin cele mai bune ierbi.
Şi peştişori vrem, mai mari şi mai
mici,
Iubim albinuţe, zvelţi fluturi, furnici.
Altul:
În oraşul Codru-Mare
Sunt în loc de străzi – poteci,
La răspântii – semafoare –
Toate-s verzi, poftim de treci!
Altul:
În oraşul Codru-Mare
Nu sunt pieţe, ci poiene
Aşternute cu covoare
Din ierbi noi şi sânziene.
De-ai intrat în Codru-Mare,
Totu-n jur e uimitor!
Auziţi... Păsărelele-n frunzare
Cântă plaiului de dor.
Se aud trilurile păsărilor
(fonogramă).
Un
elev:
Priviţi!...
În poiana tăinuită, unde zbor luciri
de lună,
Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire
se adună,
Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n
primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viaţa
mult amară.
Auziţi?...
Mierle vii, şuierătoare, cucul plin de
îngâmfare,
Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
Stigleţi, presuri, macalendri ce prin
tufe se alungă
Şi duioase turturele cu dor mult, cu
jale lungă.
Scenetă
(Se aude cântecul păsărilor. Pe jos
sunt floricele. Două fetiţe au venit la pădure.)
-
Priveşte, dragă, ce mândră e pădurea!
-
Stejari şi brazi înalţi, până la cer.
De flori e aşternut
pe jos covor!
-
Şi păsările toate cântă-n cor!
-
E ca-n poveste, bine-ai observat!
-
Am un coşuleţ cu de-ale gurii.
Să ne-odihnim, să
rupem floricele,
Să admirăm din plin
azi farmecul naturii!
(Fetiţele mănâncă, aruncă hârtii,
strigă, rup florile.)
Vin 2 băieţi.
Un băiat: - Ce faceţi voi?
O fetiţă: - Noi admirăm natura!
Un băiat: - Dar ce hârtii îs acestea?
Nu cumva voi le-aţi aruncat?
O fetiţă: - Noi, dar ce? Nu ne-a văzut nimeni...
Un băiat: - Nu v-a fost ruşine?
Fetele: - De
cine? Doar nu-i nimeni în jur!..
Un băiat: - De copaci, de flori, de păsări...
O fetiţă: - Noi nu ne-am gândit la asta...
Un băiat: - Dar de ce speriaţi
păsările?
O fetiţă: - Cum adică, le speriem?
Un băiat: - Făcând larmă.
O fetiţă: - Hm... n-am ştiut...
Un băiat: - Şi de ce aţi rupt flori cu
braţul? Nu v-a ajuns un firicel-două? Tot una se ofilesc.
Fetiţele: - N-am ştiut...
Un băiat: - Sper că de acum înainte,
când veţi veni la pădure, nu veţi cânta în gura mare, nu veţi face murdării şi
veţi fi mai atente faţă de flori.
Prezentatorul
I:
E minunat primăvara
în pădure. Cel mai mult îţi bucură ochiul florile acestui anotimp. Soarta
lăcrimioarelor, a toporaşilor, a ghioceilor e în perico! Aceste flori deosebit
de firave şi plăpânde, fiind rupte se ofilesc în câteva ore. Dar tot una sunt
rupte şi aruncate!
Prezentatorul
II:
Florile au suflet. Ele trebuie
admirate, mirosite, dar nicidecum nimicite!
Înscenarea
poeziei „Congresul florilor” de Grigore Vieru.
Autorul:
Într-o ţară
fără lume,
Fără arme şi
hotar,
Flori s-au
adunat din lume
La congresul
planetar,
Unde într-un
glas lansară
O chemare
către om,
Care-i domn
la el în ţară
Şi n Univers
e domn.
Florile:
Respectaţi,
respectaţi,
Drepturile
florilor!
Încetaţi,
încetaţi
Să răriţi
viaţa lor!
O floare:
Omule, îţi
suntem toate
Şi surori, şi
duh, şi vers
Cum ţi-a fost
şi calul frate
Scos acum din
univers.
Altă floare:
Omule, noi nu
dăm lapte,
Şi nici
carne, şi nici vin,
Dăm culori,
arome, şoapte
Oare asta e
puţin?
Altă floare:
Flori dispar,
dispar izvoare,
Păsări
câte-au dispărut!
Flori dispar,
pricepeţi oare
Că războiul
a-nceput?
Florile:
Respectaţi,
respectaţi,
Drepturile
florilor!
Încetaţi,
încetaţi
Să răriţi
viaţa lor!
Un elev:
Nu smulgeţi
florile din sol,
Căci
sufletele lor sub brazdă
În cuib
de-arome stau la gazdă,
Torcându-şi
basmele uşor.
Nu smulgeţi floarea,
ardă-un pic
În stema
verde a pădurii
Iubirii
monument, nu urii,
Şi-al
bunătăţii noastre spic.
Dansul „Hora florilor”
Vin 2 elevi cu graurniţe pe umăr:
Un elev:
Lopătând în cer albastru
Cu aripa lor vânjoasă,
De după cortina zării
Graurii se-ntorc acasă.
Altul:
Pentru grauri căsuţe am meşterit
Să se întoarcă în Boianul lor iubit,
Căci fără păsărele-i tristă viaţa,
Frumos mai cântă ele dimineaţa.
Altul:
În fund, pe cer albastru, în zarea
depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct
s-arată.
E cocostârcul tainic în lume călător
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalţă, în cercuri line
zboară,
Şi, repede ca gândul, la cuibu-i se
coboară,
Iar copilaşii veseli, cu pieptul
dezgolit,
Aleargă, sar în cale şi zic: „Bine-ai
venit!”
Altul:
Se-ntorc cocorii iară
şi cerul se deschide
frumos, precum o carte
de basme şi colinde.
Şi bat încet din aripi
Şi aripile lor
Ne par nişte acorduri
De cântece în zbor.
Un
elev:
Prin a cerului mătasă
Raze râuri curg sub soare.
Sub o salcie pletoasă
Stăm în umbră la răcoare.
Altul:
Ascultăm doiniri de basme
Ale păsărilor, care
Printre frunzele albastre
Scapără din aripioare.
Altul:
Globul ni-i ca o poveste,
Care-i nici să o descrii.
Să-l păstrăm cât încă este
Plini de grijă, dragi copii!
Prezentatorul
I:
A iubi natura e
puţin, a o ocroti e o necesitate, altfel vom ajunge să constatăm cu deznădejde:
Jelui-m-aş şi n-am cui,
Jelui-m-aş codrului,
Dar şi codru-i vai de dânsul,
Când îl vezi, te-apucă plânsul.
Un
elev:
Lăsaţi pădurile să sune
În lungul plaiului străbun,
Căci numai ele ştiu s-adune
Un frate bun cu-alt frate bun.
Prezentatorul
II:
Pădurea e avuţia
noastră, e podoaba meleagului nostru. Un arbore viguros emană atâta oxigen, cât
este necesar pentru viaţa unui om. Lipsa oxigenului înseamnă moarte. Sădind
doi-trei puieţi, ne asigurăm sursa de dăinuire a propriei noastre existenţe.
Trei arbori plantaţi de fiecare cetăţean al Planetei e un gest de superbă
solidaritate cu viitorul, o semnătură pusă pentru triumful vieţii.
Un
elev:
Dulce este dimineaţa
Cu mierliţe şi cu flori.
Omule, ce nu cruţi viaţa
Care singuri ţi-o omori?
Altul:
A noastră este iarba,
Al nostru este cerul,
Şi liniştea câmpiilor,
Al nostru e pământul,
Al nostru, al copiilor.
Toţi:
Al nostru e pământul,
Al nostru, al copiilor.
Un
elev:
A noastră e lumina
Şi ploaia, şi pădurea,
Şi trilul ciocârliilor,
Al nostru e pământul,
Al nostru, al copiilor.
Toţi:
Al nostru e pământul,
Al nostru, al copiilor.
Un
elev:
Al nostru-i viitorul
Şi soarele-i al nostru
Şi pacea sfântă-a gliilor,
Al nostru, al copiilor,
Al nostru e pământul.
Toţi:
Al nostru, al copiilor,
Al nostru e pământul.
Prezentatorul
I:
Memoria acestui drag pământ
Rămâne-o chezăşie-a dreptei creşteri
Şi-a dăinuirii noastre prin cuvânt
Hai să păstrăm şi flori, şi bălţi şi
peşteri,
Urmaşii să se bucure oricând
De zestrea ce le-o lasă marii meşteri.
Prezentatorul
II:
Pământule, iubit pământ,
În faţa ta dăm jurământ:
Oricât ne-ar fi ca să trăim
Cu drag să te împodobim.
Cât vom trăi aici sub soare,
Să-avem ca soră orice floare,
Să-avem ca frate orice pom,
Căci mândru sună – să fii Om!
(Ies 2 copii, care ţin globul în
mâini)
Păstraţi Pământul, oameni,
Cea mai frumoasă stea!
De-aici în altă parte
N-avem unde pleca!
Toţi:
Păstraţi Pământul, oameni!
Cântecul „Cât trăim...”
Cât trăim pe-acest pământ
Mai avem un lucru sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.
Cât avem o ţară sfântă
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sânt –
Mai există ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor,
Cât trecutu-l ţinem minte –
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare
Şi în cer e sărbătoare
Şi e pace pe pământ –
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat, departe,
Şi un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice părinte –
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt –
Vom trăi pe-acest pământ.
Немає коментарів:
Дописати коментар