Tu, Luceafăr, peste vremuri strălucești fără de moarte

Obiective de referinţă:

§  asigurarea materialului necesar pentru petrecerea măsurii;

§  amenajarea sălii.

Obiective operaţionale:

O₁ – să respecte normele ortoepice;

O₂ – să recite expresiv texte lirice scrise de Mihai Eminescu şi de alţi autori;

O₃ – să însceneze unele fragmente;

O₄ – să-şi îmbogăţească vocabularul;

O₅ – să cunoască unele date noi despre opera poetului;

O₆ - să îndrăgească opera lui Mihai Eminescu;

O₇ – să manifeste interes faţă de personalitatea celui mai mare poet român;

O₈ – să aprecieze la justa valoare opera eminesciană.

DECORUL. Pe peretele din spatele scenei, în centru, se află portretul lui Mihai Eminescu. Sub portret  - citatul:

                                                           „Tu, Luceafăr, peste vremuri

                                                             Străluceşti fără de moarte.”

                   Restul spaţiului: un cer improvizat: luceafărul, luna, stelele – beculeţe care clipocesc. În sală: expoziţii (desene ale elevilor inspirate din opera eminesciană), expoziţie de carte: „Luceafărul lumina şi-o revarsă.”

Participanţii şed la măsuţe pe care se află:

·        carte deschisă, o călimară, pană;

·        foi xeroxate – manuscrisele poetului;

·        cărţi;

·        albumul familiei Eminovici.

          Emblema sărbătorii: luceafărul.

Poezia „Colind pentru Eminescu”

Miez de ghenar

Fulguie rar,

Aeru-i dalb de colinde.

Sus în tării,

În veşnicii

Stea de – nviere se-aprinde.

Din focu-i sfânt

Către pământ

Doi ochi de vis se ivescu.

Fruntea-i de domn

Peste nesomn

A lui Mihai Eminescu.

Raza-i de dor

Tremurător

Arde-n văpăi peste lume,

Suflet în grai

Gură de rai

Au un părinte şi-un nume.

Zodia-i grea

De om şi stea

Cheamă prin vremi şi ne-adună

Codri cu brazi

Ieri şi cu azi

Neamul cu doine-mpreună.

Oh, leru-i ler,

Până la cer

Aeru-i dalb de colinde,

Iarăşi şi iar

Miez de ghenar

Stea de-nviere aprinde.

                                            Arcadie Suceveanu

Prezentatorul:

Stimaţi spectatori! Ne-am adunat în miez de iarnă să cinstim cu pietate memoria Luceafărului poeziei româneşti, a celui mai strălucit meteor, care a sclipit cu două secole în urmă – Mihai Eminescu.

În ziua de naştere a Poetului, păşim cu candela iubirii aprinsă în sufletele noastre. Eminescu a existat întotdeauna, el fiind steaua de Lumină a poeziei şi a demnităţii noastre.

Prezentatoarea:

Vă invit cu toată bunăvoinţa la această revistă orală să poposim în miraculoasa şi minunata „Lume Eminescu”, fiindcă poetul şi-a muiat pana în eternitate pentru a aşterne gânduri îngemănate cu dumnezeirea.

Permanent ne este dor de Mihai, Poetul etern. El, Geniul îngândurat se află azi aici, lângă noi. Prin tot ce vom spune ne vom strădui să-i înălţăm prin cuvânt o statuie în suflet, în conştiinţă.

Ferice de neamul pe firmamentul literaturii căruia străluceşte Luceafărul Eminescu!

Ambii:

Tu, Luceafăr, peste vremuri

Străluceşti fără de moarte!...

Fila I

 „Colind pentru Mihai”

Prezentatorul:

„A vorbi sănătos limba pe care Eminescu ne-a lăsat-o scrisă pe cosmică nemărginire cu o pană muiată în aurul luceafărului, a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele mai patriotice”, spune poetul Grigore Vieru. Eminescu e acel ce a urcat pe crucea cuvântului pentru a salva prin Frumos şi Adevăr Limba Română, coloana infinitului din noi.

Prezentatoarea:

Legănuţul poetic al lui Mihai i-au fost nu numai dealurile Ipoteştilor, codruţul cu poteci. Izvorul nesecat, cu apă vie, mereu proaspătă, care-i miruia talentul, a fost folclorul.

„Să ne trăieşti, poete,/ Şi moarte să nu ai,” spunem cu toţii, împreună cu elevii clasei a 5-a, care în aceste zile când aerul răsună de colinde au venit să descreţească un pic fruntea Poetului. Credem că poetul se va bucura, va întineri, va zâmbi.

Primiţi colindătorii?

(Pe scenă apare o ceată de elevi, în costume naţionale, cu clopoţei, crenguţe cu floricele albe pentru „Sorcova”. Apar cântând o colindă. Apoi o fetiţă sorcoveşte în faţa portretului poetului.)

Sorcova

Vesela,

Peste vară,

Primăvară,

Să trăiţi,

Să-mbătrâniţi,

Ca un păr,

Ca un măr,

Ca un fir

De trandafir;

Tare ca fierul,

Iute ca oţelul;

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata.

La mulţi ani, cu sănătate

Şi la vară cu bucate!

La anul

Şi la mulţi ani!

Un elev (cu căciulă de miel, sună din clopoţel şi începe a ura):

Aho, aho, flăcăi voinici,

Ia opriţi-vă aici!

Chiar de suntem mititei,

Acum, în mileniul trei,

Şi la mijloc de ghenar

Am venit cu toţii iar

Să urăm Poetul, care

E luceafăr şi răsare

De un secol jumătate

Şi ne apără de moarte...

Altul:

Am crescut cu cartea lui

Noi, copiii neamului,

Toţi (în cor):

Să trăieşti, bade Mihai,

Şi mai falnic să răsai

Peste gura cea de rai!

Un urător:

Pentru dânsul, voinicei,

Ia sunaţi din zurgălăi!

Să răsune peste văi!

Şi strigaţi cu toţii:

Hăă-ăăi! Hăă-ăăi!

Două fetiţe (cu o pâine mare şi rumenă, cu un ulcior cu apă rece):

O fetiţă:

Ţi-am adus, poete drag,

De la maica mea o pâine

Pentru azi şi pentru mâine.

Aburul ei cald şi dulce

Pân la ceruri să se urce

Sufletul să-ţi încălzească,

Fruntea să ţi-o descreţească

Foamea să ţi-o potolească,

Buzele ca să-ţi zâmbească!

Toţi (încet):

Sufletul să-ţi încălzească

Chipul drag să îţi zâmbească...

Altă fetiţă:

Ţi-am adus, poete drag,

Apă de la trei izvoare,

Apă vie din poveşti

Setea să ţi-o potoleşti

Şi mereu să-ntinereşti.

Toţi:

Şi mereu să-ntinereşti

Ca voinicul din poveşti...

(se apropie şi pun pe masă pâinea, ulciorul cu apă, crenguţe de brad).

Un elev (cântă colinda):

Coborât-a coborât,

Florile dalbe,

Luceafărul pe pământ,

Florile dalbe.

Al bolţilor împărat,

Florile dalbe,

Şi în jur s-a luminat,

Florile dalbe...

O fetiţă:

Sunt o mică Crăciuniţă

Şi astăzi cu colegii mei

Vom poposi la Ipoteşti,

Unde a nins cu flori de tei.

În codrul des, în poieniţă,

Ne-om revedea cu

Toţi (în cor):

Mi-hă-i-ţă!

Un băieţel (cu buzdugan):

Sunt Făt- Frumos din Lacrimă.

Toţi:

E voinic, neînfricat

Şi în codru-i împărat!

Făt-Frumos:

Veniţi în codrul lui Mihai,

Veniţi pe soare şi pe ploi,

Sunt frunzele de-aici o carte

Cu versuri scrise pentru noi.

Toţi (pun pumnişorii la gură şi cheamă lung-prelung):

Mi-haaa-aai!

(apare poetul-copil)

Mihai:

Fiind băiat, păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,

S-aud cum apa sună-ncetişor.

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna, mi-bate drept în faţă,

Un rai de basme văd printre pleoape,

Pe câmp un văl de argintie ceaţă

Sclipiri pe cer, văpaie peste ape.

Auziţi?...

Un bucium cântă tainic, cu dulceaţă,

Suntem din ce în ce tot mai aproape.

Pe frunzi uscate sau pe naltul ierbii

Parcă se-aud venind în cete cerbii...

Un declamator:

Tânguiosul bucium sună,

l-ascultăm cu-atâta drag.

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Poetul-copil:

- Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule?

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

Şi de când m-am depărtat

Multă lume am umblat.

Băieţii (declamă în cor):

- Ia eu fac ce fac demult,

Iarna viss-ss-colul ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apale-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările...

Fetiţele (în cor):

- Şi mai fac ce fac demult

Vara doina mi-o ascult

 Pe cărarea spre izvor,

Ce le-am dat-o tuturor.

Umplându-şi cofeile,

Mi-o cântă femeile...

Poetul:

-Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt

Cu crengile la pământ?...

Elevii (declamaţie în cor):

-De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea.

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă-

Cântăreţii mi-i alungă,

Bate vântul dintr-o parte-

Iarna-i ici, vara-i daparte...

(Fetiţele recită poezia „Somnoroase păsărele”. La sfârşit se aşează toate cu capul în palme ca nişte păsărele adormite.)

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele –

             Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină –

             Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –

Fie-ţi îngerii aproape,

            Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie –

           Noapte bună!

Fila a II

„Popas în lirica eminesciană”

Prezentatoarea:

Eminescu s-a identificat cu steaua cea mai luminoasă a cerului – Luceafărul, dăruindu-ne mereu din lumina lui, stea care cu cât mai multă lumină dăruie, cu atât aceasta îi sporeşte şi mai mult. Despre Eminescu am putea spune că este cel mai mare şi cel mai necunoscut poet al nostru. Despre Eminescu s-au scris sute de cărţi. Despre Eminescu s-a spus totul. Despre Eminescu nu s-a spus nimic.

Prezentatorul:

Am susţinut că Eminescu e mare, pe când el e Unic. Un popor care îl are pe Eminescu e bogat. Ce noroc de noi că suntem atât de bogaţi. Eminescu este actual ca niciodată şi trăieşte în fiecare dintre noi, pentru că venim cu toţi din Eminescu, cel care vine din Mioriţa, cel care vine din noi.

Prezentatoarea:

- Bun găsit, Mihai Eminescu! Rămâi aici printre noi, unde mai există atâta dor de tine, unde mai e atâta nevoie de tine, poate că acum ca niciodată.

(Înscenarea unui fragment din „Scrisoarea III”)

Autorul:

Iată vine-un sol de pace cu-o năframă-n vârf de băţ...

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

Baiazid:

Ce vrei tu?

Solul:

Noi? Bună pace! Şi, de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

Autorul:

La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

Baiazid:

Tu eşti Mircea?

Mircea:

Da,-mpărate.

Baiazid:

Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini!

Mircea:

Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: „Bine-ai venit!”

Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi,

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei tale...

De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război...

Baiazid:

Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii: împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.

n-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face

şi Apusul îşi întinse toate neamurile-ncoace;

pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri

ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri.

Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,

Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,

Tremura înspăimântată marea cu-ale lor corăbii!...

La Necopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înaintea-mi ca şi zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură ne-mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din prestolul de la Roma să dau calului ovăs...

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?

Mircea:

De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti!

Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneşte ca Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod:

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val vârtej

Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-au pus?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul...

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,

care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid!...

Autorul:

Şi abia plecă bătrânul... ce mai freamăt, ce mai zbucium!...

..............................................................................................

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri

Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română...

Iată

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

s-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

Fiul domnului:

„De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva,

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţumind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos”.

Prezentatorul:

Născut în Zodia Teiului, el e cel mai tandru şi cel mai sensibil cântăreţ al naturii, al dragostei. Lirica lui e acel buchet de poezii pururea proaspete, clătite în roua diamantină a lunii, în răcoarea izvoarelor, potopită de ninsoarea bălaie, aromitoare a florilor de tei.

Deci, să poposim în lirica eminesciană.  

(Participă eleve din clasele superioare, cântă duios „Sara pe deal.”)  

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

......................................................................

Ah, în curând satul în vale-amuţeşte!

Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Poezia „Lacul”

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept

Ea din trestii să răsară

Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică

Îngânaţi de glas de ape,

Şi să scap din mână cârma

Şi lopeţile sî-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune –

Vântu-n trestii lin foşnească,

Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

Poezia „Dorinţa”

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,

Să-ţi desprind din creştet vălul,

Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri, singurei,

Iar în păr înfiorate

Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor cu-n cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

O elevă:

Poetul a iubit şi-a pătimit,

Ca un copil poetul a iubit,

Femeie preafrumoasă a iubit

Şi-a pătimit, şi-n patimi a trăit.

Dar patimile nu l-au biruit,

De-aceea că poetul a iubit.

Ca un poet, ca cel mai demn poet

Cu-o inimă ce nu-ncăpea în piept,

Cu-n dor mistuitor, coborâtor

Din spaţii ameţite greu de zbor,

Din lumi ce nu există pe pământ

Poetul a iubit şi a fost sfânt.

Cântecul „Pe lângă plopii fără soţ”

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi,

Tu nu mai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des,

O lume-ntreagă-nţelegea,

Tu nu m-ai înţeles.

De-atâtea ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat –

O zi mi-era de-ajuns...

O declamatoare:

Din câte nunţi s-au nuntit

În visuri de fată,

Din câţi miri au avut

Nunţile noastre vreodată –

Mirele cel mai frumos a fost El,

Cel mai fără logodnă şi fără inel,

Cel mai fără nuntaşi la masă,

Cel mai fără mireasă...

Fila a III-a

„Elogiu pentru Luceafăr”

Mama Raluca:

Mihai veni al şaptelea pe lume

Precum a şaptea vine duminica – Mihai.

În miez de iarnă –

Zi de înflorire:

Duminică în casă,

Duminică în ţară,

Duminică în grai!

Mihai, copil mereu

Al limbii noastre,

Cutreieră şi-acum

Păduri sunând din foi...

Copiii mei, voi creşteţi

 cu Mihai odată,

Mihai, copiii mei,

Creşte cu voi...

Copii frumoşi

De astăzi şi de mâine,

Să ţineţi înflorită duminica în grai.

Cu fiecare clipă

Trăită-n viaţa limbii

i-adăugăm o viaţă

copilului Mihai.

                        Vasile Romanciuc

Prezentatoarea:

Dumnezeu a vrut ca în patria Mioriţei, a Meşterului Manole, Toma Alimoş, a sârbelor, horelor mari şi a doinelor să se nască şi un poet al românilor. Lui Eminescu i s-a împărţit har dumnezeiesc. Lui i s-a dat să se ridice mult peste măiestria neîntrecută a meşterilor Manole şi a păstorilor de mioare năzdrăvane. El a fost chemat să lase printre noi vers nemuritor.

Un declamator:

Să nu treziţi din somnul lui poetul,

Lăsaţi ca visul lui să-i zboare-n lume

Şi-albastre flori să-i încălzească pieptul

Şi ascultaţi ce are-a ne mai spune.

Cântaţi-i sufletul cel plin de frământare

Ca, înălţându-se în cer, să-mi poarte visul,

Căci geniul cântat de noi nu moare,

Iar noi trăim cât îl cântăm pe dânsul.

Alt declamator:

Încerc să număr anii, care-i rostul?

Poetu-i foarte tânăr şi-i al nostru!

Noi creştem toţi în cartea lui frumoasă,

Cine eram de n-o aveam în casă?!

Alt declamator:

Poetul e al nostru pân-la sânge!

Ah! Versul lui cum ştie a ne strânge

În prag de casă – neamul tot cel care

O vatră are şi-o nădejde are!

Ah! Versul lui cum ştie a ne face

Graiul de pâine, sufletul de pace.

Şi-a ne-ntâlni cum ştie într-o soarte

Şi dincolo, şi dincolo de moarte!

Prezentatoarea:

După Eminescu suntem cu toţii eminescieni.

Poetul eminescianizează lucrurile pe care le atinge, ca regele Midas, cel pedepsit să prefacă-n aur orice lucru, pe care va pune mâna. Poetul nostru a eminescianizat teii, codrii, stelele, lacurile, plopii, dragostea, azi părându-ni-se că orice poet, care cearcă a mai vorbi despre aceste lucruri, nu face decât să eminescianizeze.

Eminescu a eminescianizat întreg secolul nostru. S-a confundat până la nerecunoaştere cu cuvintele limbii, devenind el însuşi un substantiv comun: eminescu.

Prezentatorul:

Marea se leagănă ca şi acum o sută de ani. Codrul se lasă bătut de gânduri, izvoarele zdrumică-ntruna, luna văruieşte potecile ca şi pe vremea lui Eminescu.

De atunci mereu norii deşi se duc, frunzele pică, păsările pleacă şi vin, izvoarele curg prăvălindu-se, râurile şi-au adâncit sau schimbat albia, dar poezia lui a păstrat aceeaşi prospeţime: fără de vârstă şi plină de frumuseţi îşi întâmpină noile generaţii de cititori.

Un elev (cu o carte de poezii eminesciene):

Ştiu: cândva la miez de noapte

Ori la răsărit de soare

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atuncea, poate,

La mijlocul ei aproape,

Ci să nu-mi închideţi cartea

Ca pe recile-mi pleoape.

Toţi (în cor):

Cartea lui Eminescu...

Cugetul lui Eminescu...

Sufletul lui Eminescu...

Elevul:

S-o lăsaţi aşa, deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechii slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

Un declamator:

Rege-al poeziei noastre,

Eminescu, poet sfânt,

Când Luceafărul răsare,

El revine pe pământ.

Eminescu va rămâne

Ca un înger păzitor

Al frumoasei limbi române

Ca un nimb nemuritor.

Prezentatorul:

Cu slava prin beznă călcând,

Tot vine din lungă nemoarte

Spre noi, cu iubire aparte,

Mihai Eminescu cel sfânt.

Participanţii (recită pe rând):

1.     Eminescu – vers de dor

      Pururea răscolitor.

2.     Eminescu – codru des,

Plin de freamăt şi-nţeles!

3.     Eminescu e un om.

4.     Eminescu e un pom.

5.     Eminescu e un dor.

6.     Eminescu-i un izvor!

7.     Eminescu e o stea!

8.     Eminescu-i ţara mea!

9.     Eminescu e un neam!

10.Eminescu-i tot ce am!

Un elev:

Prin Eminescu ne curăţim suflarea

Cât din versul lui domnesc sorbim.

Toţi:

Eminescu este neuitarea,

De-un popor şi-un grai

Ce-l moştenim!