Imaginea domnitorului Ștefan cel Mare în literatura română

Міністерство освіти і наукиУкраїни

Департамент освіти і науки Чернівецької облдержадміністрації

Чернівецьке територіальне відділення МАН України

КОПНЗ «Буковинська Мала академія наук учнівської молоді»

НВК «Боянська гімназія»

Відділення: мовознавства, літературознавства, фольклористики та мистецтвознавства

Секція: румунська мова

Imaginea domnitorului Ștefan cel Mare în literatura română

Роботу виконала:

Мігалчан Аеліта Іванівна,

учениця 9 класу

НВК «Боянська гімназія»

Керівник:

Дирда Родіка Миколаївна,

вчитель румунської мови та літератури

НВК «Боянська гімназія»

2016

CUPRINSUL

INTRODUCERE  ………………………………………………………...................... 3

CAPITOLUL I. Ștefan cel Mare între realitate și mit ……………………………....... 4

1.1      Viața lui Ștefan cel Mare ……………………………............................................ 4

1.2 Epoca de luptă și glorie a dreptcredinciosului domnitor ……………………….….5

CAPITOLUL II. Imaginea domnitorului Ștefan cel Mare în literatură …………....…...9

2.1Imaginea domnitorului în literatura populară……………………………………… 9

2.2 Primele creionări ale imaginii marelui domnitor în literatura cultă de către Grigore Ureche…………………………………………………………………………………..12

2.3 Ștefan cel Mare în ”O samă de cuvinte”  de Ion Neculce………………….…. …..14

2.4 Chipul lui Ștefan cel Mare în opera marilor clasici ……………………………….16

2.4.1 Ștefan cel Mare în poemul ”Dumbrava Roșie” de Vasile Alecsandri ………..…16

2.4.2Drama ”Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea ………………….…. 20

2.4.3 Portretul lui Ștefan cel Mare în romanul ”Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu.…..22

CONCLUZII…………………………………………………………………………... 25

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………................28

  

INTRODUCERE

         Istoria este una dintre cele mai des întâlnite teme abordate de scriitorii români. Aceștia prezintă chipurile celor mai mari domnitori într-o manieră idealizată, scoțând în evidență trăsăturile specifice conducătorilor de oști. Literatura prezintă imagini ale unor voievozi măreți, precum: Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul. În special personalitatea lui Ştefan cel Mare a impresionat pe mulţi scriitori şi istorici. E vorba de un domnitor devenit Domnitor, personaj-cheie al istoriei, în care el apare ca model de împlinire umană. Pornind de la realitatea istorică, figura lui Ștefan cel Mare a devenit mitică și legendară. Imaginea sa se proiectează în creațiile folclorice și în literatura cultă, dând naștere la unele dintre cele mai însemnate opere istorice. Ştefan cel Mare este omul exemplar în mijlocul unei istorii vitrege, terorizată de păgâni, de necredincioşii externi, de trădătorii şi duşmanii interni. Cu Ştefan cel Mare poporul român capătă, prin urmare, o conştiinţă de sine, care este esenţialul factor constructiv al naţionalităţii. Fiind foarte curajos şi viteaz, înţelept în lupte, a lăsat oamenilor vremii imaginea unui erou. Patriot, puternic în lupte, Ştefan cel Mare este eroul a numeroase legende şi opere literare.

Am ales să scriu despre Ştefan cel Mare pentru că m-a impresionat dragostea lui faţă de ţară şi pentru că a fost unul dintre cei mai viteji conducători din Moldova.

Lucrarea dată urmărește scopul de a studia imaginea marelui domnitor în literatura populară și cea cultă. În realizarea scopului propus am studiat biografia lui Ștefan cel Mare, precum și unele opere literare în centrul cărora se află domnia acestui brav conducător.

Obiectul studiului îl constituie viața domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt și unele lucrări din literatura populară și cultă în care apare imaginea lui.

Lucrarea este alcătuită din două capitole. Capitolul I dezvăluie viața lui Ștefan cel Mare și epoca de luptă și glorie a dreptcredinciosului voievod. Capitolul II prezintă imaginea domnitorului în unele opere din literatura română (populară și cultă). 

Ca material de cercetare am folosit texte din literatura română, aparţinând scriitorilor Grigore Ureche, Ion Neculce, Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, în care este descris acest personaj istoric .

În bibliografie sunt indicate sursele utilizate la elaborarea lucrării, lucrări semnate de specialişti consacraţi în domeniul cercetării subiectului propus spre analiză.

CAPITOLUL I. Ștefan cel Mare între realitate și mit

1.1 Viața lui Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română Ștefan cel Mare și Sfânt (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. (Anexa 1) A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine, fie de încercări din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtarea sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii .

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeei – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune: crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării (construirea cetăților de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin) și crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase. Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind peste 40 de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-l va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

1.2 Epoca de luptă și glorie a domnitorului Ștefan cel Mare

Marele voievod a rămas în conștiința contemporanilor săi și în conștiința românilor urmași ai săi. Stau mărturie în acest sens, gândurile și scrierile multora dintre cronicari și istorici, din vremea sa sau de mai târziu. Iată ce scria polonezul Miechowski în sec. al XV-lea:”Bărbat glorios și victorios care ai biruit pe toți regii vecini… om fericit căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însușiri și anume prudență împreunată cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruință contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zădar ești socotit printre eroii secolului nostru.”

Strălucita victorie obținută de Ștefan cel Mare la Vaslui în anul 1475 l-a impresionat pe cronicarul polonez Jan Dlugozs care avea să scrie în lucrarea sa ”Istoria Poloniei” cuvinte elogioase la adresa domnului Moldovei: ”O, bărbat minunat cu nimic mai prejos decât comandanții eroici de care atât ne mirăm, care cel dintâi dintre principia lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor! După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, pe când ceilalți regi și principi creștini trândăvesc în lene, în desfătări și lupte civile.” Un alt polonez, Bernard Wapowski, făcând un bilanț al marilor victorii obținute de Ștefan, scria în sec. XV-XVI: ”A fost un om vrednic, iscusit și războinic norocos. Căci el a învins pe Matei, regele Ungariei într-o luptă de noapte la Baia. Pe tătari i-a aruncat de multe ori. Pe Mahomed împăratul turcilor… îl bătu, iar oștile cele mai mari ale dușmanilor le risipi. Pe lângă acestea îl învinse și pe regele Albert… Ștefan a fost înzestrat cu virtuți de erou, așa încât pe drept cuvânt merită să fie socotit printre bărbații vestiți în arta războiului. ”Aceasta este părerea cronicarilor polonezi, care vedeau în marele voievod un erou și care l-au judecat mai mult prin prisma victoriilor sale militare.

Papa Sixt al IV-lea îl numește pe Ștefan cel Mare ”adevărat atlet al credinței creștine”. În scrisoarea aceluiași papă, adresată slăvitului voievod Ștefan cel Mare, datată 31 martie 1475, se scrie: ”Am primit scrisoarea Domniei Tale, care ne-a fost cu deosebire plăcută, căci am văzut că ești plin de râvnă întru apărarea credinței creștine… lăudăm sfânta și dreapta ta voie…, cinstindu-ți vrednicia și slăvindu-te cu mari laude…”; iar în scrisoarea datată 20 martie 1476, același sfânt părinte scrie: ”Niciunde vrednicia și măreția inimii tale nu pot fi mai nimerit prețuite, nici unei lucrări nu poate a-i urma o mai adevărată și veșnică glorie. Lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție au adaos atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri.”

Matei Muriano în raportul către Siniora Veneției (7 decembrie, 1502) semna: ”El este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic…”

Jean Moulet: ”Acest voievod s-a luptat într-o singură zi cu două oști a zisului rege Matiaș al turcilor, și a câștigat bătăliile.”

Ioachimus Cureus: ”Această victorie, însă nu-l scoase din minți pe Ștefan, ci el mărturisea în gura mare că recunoaște că Dumnezeu a bătut pe dușmani.”

O mare importanță au acordat-o personalității marelui domnitor, marilor lui înfăptuiri și istoricii români moderni. Neîntrecutul nostru istoric Nicolae Iorga scria: ”Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus. Și cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înțelege mai desăvârșit și se iubește mai mult, cu atâta și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului cuminte.”

Constantin și Dinu C. Giurescu făceau un bilanț scriind cuvinte măiestre despre domnia lui Ștefan care, spun ei ”… este cel mai frumos timp din istoria Moldovei. Niciodată țara n-a fost mai întinsă, mai bogată și mai respectată; niciodată faima domnului ei n-a străbătut atât de departe, deopotrivă în Apusul creștin și în răsăritul musulman; niciodată nu s-au ridicat atâtea lăcașuri – civile și bisericești – și într-o formă atât de desăvârșită. Întocmai cum grecii cei vechi au epoca lui Pericle, acel maximum de strălucire politică și artistică, noi am avut epoca lui Ștefan cel Mare. Depășind hotarele Moldovei, ea a fost și va rămâne reprezentativă pentru întreg poporul nostru, care și-a găsit în acest glorios și gospodar voievod cea mai înaltă întrupare a sa.”

Arhiepiscopul Sucevei și al Rădăuților Î. P. S. Pimen spunea: ”Ștefan cel Mare, viața și faptele sale sunt ca niște taine care scapă puterii minții de a le înțelege pe deplin; în viața și faptele sale simțim prezența și lucrarea lui Dumnezeu.”

Despre Ștefan cel Mare s-a scris mult și chiar foarte mult, dar, cum spun specialiștii în domeniu, nu s-a scris îndeajuns; sunt încă multe documente și biblioteci de cercetat. Numele lui are încărcătura faptelor sale închinate apărării creștinătății întregi și a hotarelor țării, închinate binelui celor săraci și neajutorați. Numele și mormântul lui de la Putna îmbogățesc și limpezesc icoana sufletului său: bun, mare și sfânt. Depinde de felul pământului pe care cade sămânța cuvântului despre Ștefan cel Mare, sămânța faptelor sale de apărare a credinței și smereniei, faptele de ctitorie a numărului mare de biserici și mănăstiri. Ștefan cel Mare și faptele sale au intrat în legendă.

Ștefan cel Mare deschide, în istoria poporului român, una din cele mai strălucite pagini din întemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de aproape cincizeci de ani (1457-1504), marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al relațiilor internaționale în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ștefan cel Mare a inaugurat o nouă eră a afirmării internaționale a Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, datorită rolului politic pe care și l-a asumat în condițiile reluării ofensivei otomane, și-a câștigat, împreună cu marele ei domn, un prestigiu internațional care a atras prețuirea și alianța unor mari puteri, angajate în confruntarea antiotomană. Capetele încoronate i-au căutat alianța, dușmanii l-au privit cu respect, iar scriitorii umaniștii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor.

Pornind de la realitatea istorică, figura lui Ștefan cel Mare a devenit mitică și legendară. Imaginea sa se proiectează în creațiile folclorice și în literatura cultă, dând naștere la unele dintre cele mai însemnate opere istorice. Epoca lui Ștefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic și real, între mit și istorie, istorie și legendă. Ștefan este mitizat. El are pecete pe brațul drept și legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheață toți. Este drept și cinstit și puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleși cu grijă în rânduiala ce o instaurează în țară. Sadoveanu vede în Ștefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit și cel mai harnic domnitor, strașnic la mânie și senin în iertare”; dar, în același timp îi menține într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conștiința celorlalte personaje, prin poveștile și întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalțe deasupra celorlalți. Ștefan cel Mare este un om al Renașterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forță coordonatoare a realității. Înfăptuiește ordinea în planul uman, dar și la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învățat, dar și atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este un personaj justițiar instaurând în Moldova siguranța și spiritul dreptății.

CAPITOLUL  II. Imaginea lui Ștefan cel Mare în literatura română

2.1 Imaginea domnitorului în literatura populară

 Imaginea domnitorului a rămas vie în sufletele oamenilor. Multe legende îl prezintă pe Ştefan ca fiind un om generos. Una din aceste legende este “Povestea mătuşii Floarea din Vrancea”. Aici Ştefan este ambițios pentru  că el având oastea risipită a avut încredere într-o nouă victorie şi a ştiut să lupte pentru ea. Având oastea risipită, Ştefan a venit la o bătrână numită Floarea. Bătrâna îl rugă pe Ştefan să îi ia pe cei 7 fii la luptă.  Respectându-i   rugămintea, domnitorul luă fiii mătuşii Floarea în luptă. Fiind foarte viteji,  feciorii au ieşit biruitori în luptă, primind drept răsplată cei 7 munţi din Vrancea. O altă legendă este cea a “Stejarului din Borzeşti”, în care Ştefan fiind omenos şi credincios a răzbunat sufletul prietenului său Mitruţ. Când era mic, Ştefan avea un prieten, Mitruţ. Ei se jucau “de-a tătarii”. Mitruţ, fiind ”tătar”, a fost  prins de Ştefan, care era conducătorul “românilor”. El a fost pedepsit şi urcat într-un stejar. Între timp au venit tătarii cu adevărat, iar copiii au fugit. Mitruţ a fost însă găsit şi omorât. După câţiva ani, Ştefan care era cu adevărat conducător s-a răzbunat şi l-a omorât pe tătarul care l-a omorât pe Mitruţ.

În legenda ”Aprodul Purice” se povestește că printre ostașii lui Ștefan cel Mare era și Aprodul Purice. ”Aprodul Purice avea un cal de toată frumusețea. Nimeni nu-l întrecea în sat. El ținea foarte mult la calul său.” Într-o luptă cu ungurii calul lui Ștefan cel Mare a fost lovit de o săgeată și a căzut mort. Aprodul Purice i-a dat domnitorului calul său. S-a aplecat în formă de movilă, ”așa cum joacă copiii capra” și l-a ajutat să încalece. După război, Ștefan cel Mare l-a chemat pe Aprodul Purice la curte, i-a mulțumit pentru fapta sa, i-a dat rang boieresc, moșii și i-a schimbat numele din Purice în Movilă.”

Despre Ștefan cel Mare și Șoiman Burcel aflăm dintr-o altă legendă, în care domnitorul îi vorbește cu blândețe și-l povățuiește să nu lucreze în zi de sărbătoare. Șoiman Burcel era un om deschis la inimă și-i spune:

-         Pân-a nu ajunge plugar,

Aveam falnic armăsar,

Și o ghioagă nestrunjită

Cu piroane țintuită…

Iar în foc, la Războieni

Mi-a căzut ghioaga din mână

De o sabie păgână.

Dar n-a căzut numai ea,

A căzut și mâna mea…

Așa vorbi Șoiman Burcel cu inima deschisă, către domnul Ștefan cel Mare. El nu ascunsese nimic și domnul îi și răsplăti pentru dreptatea lui:

-         Măi Burcele, fătul meu!

Iată ce hotărăsc eu:

Ia-ți un plug cu șase boi,

Să mergi bogat de la noi!

Ia-ți movila răzeșie

Ca s-o ai de plugărie!

Dar în vârfu-i să te-așezi!

Ca stejar să priveghezi!

Și tătarii de-i vede

C-au intrat în țara mea,

Tu să strigi cât vei putea:

Săi, Ștefane, la hotare,

C-a intrat sabie-n țară!

În poezia populară, faţă de tradiţie şi legende, amintirile despre domnul moldovean sunt incomparabil mai puţine şi mai vagi. Se consideră că poeziile populare sunt un mare izvor istoric. În folclor există trecut, dar nu există istoriografie, şiragul întâmplărilor nu se păstrează în ordinea de succesiune sau coexistenţă în care au fost. Este interesant de observat sub ce trăsături a reţinut poporul nostru personalitatea marelui voievod, care dintre faptele vieţii lui au rămas în memoria poporului şi sub ce forme. Trebuie înţeles faptul că toate datele sunt transmise pe cale orală. Figura lui Ştefan cel Mare a crescut nemăsurat în amintirea poporului, ...ca umbrele oamenilor şi lucrurilor către apusul soarelui. Unele trăsături s-au şters, altele s-au amplificat enorm, altele au fost înlocuite prin asemănări cu alte personaje istorice şi legendare.

Poezia lirică este mai puţin conservatoare şi păstrează cele mai puţine amintiri ale trecutului îndepărtat. Una din creațiile lirice ni-l prezintă pe domnitorul Moldovei în felul următor:
Ştefan, Ştefan- Vodă, 
Bătea pe turci,
Bătea pe tătari,
Bătea pe unguri, 
Şi pe poloni. 
Pe acelaşi ton de evocare plină de mândrie a luptelor duse de Ştefan cel Mare pentru apărarea Moldovei sunt şi următoarele versuri:

Foileana boului
Până-n pieptul murgului
Curge sânge păgânesc,
Păgânesc, moldovenesc!
Şi mereu Ştefan se-ndeasă
Cu oştirea lui aleasă
Şi ucide, spârcuieşte
Şi păgânul dovedeşte!
Neam de neam să pomenească
Bătaia moldovenească.

Despre vitejia și calitățile neînfricatului domnitor aflăm dintr-o altă poezie populară, care a fost culeasă de către Vasile Alecsandri și inclusă în poemul ”Dumbrava Roșie”. Poezia a fost intitulată ”Cântecul lui Ștefan cel Mare” sau ”Imnul lui Stefan cel Mare”:

Ştefan, Ştefan, Domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!
Din Suceava când el sare,
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare!
Braţul lui fără-ncetare
Bate hoardele tătare,
Bate cetele maghiare,
Bate leşi din fuga mare,
Bate turci pe zmei călare
Şi-i scuteşte de-ngropare.
Lumea-ntreagă stă-n mirare,
Ţara-i mică, ţara-i tare
Şi duşmanul spor nu are.

O altă variantă a acestui cântec este următoarea:

Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,

În Suceava cuibu-și are;

Ca un șoim voinic și tare

Din Suceava când el sare,

Zi și noapte de călare,

Se bate-n patru hotare.

Pe tătari îi căsăpește,

Pe unguri îi pârjolește,

Și pe turci îi risipește;

Iar pe leși cu chica tare

Îi avântă-n spânzurare

Și-i înjugă ca să are.

2.2 Primele creionări ale imaginii marelui domnitor în literatura cultă de către Grigore Ureche

Prezentarea făcută de cronicari rezumă câteva aspecte ale domniei lui Ștefan cel Mare, cu o cronologie a faptelor și câteva schițări de portret cu valoare artistică, care deși nu exprimă grandoarea figurii marelui domnitor din creația populară, au constituit principalul izvor literar de inspirație.

Înzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche, întemeietorul portretisticii în literartura română veche, descrie foarte bine chipul domnitorului. (Anexa 2) Portretul lui Ștefan cel Mare este realizat din linii simple, dovedind o incontestabilă artă de portretist. Glorificând eroul care a dat Moldovei stabilitate și independență, Ureche concepe povestirea din câteva momente: împrejurările morții domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Ștefan, intrarea lui în legendă, aprecieri asupra vremii și o scurtă însemnare istoriografică. (Anexa 3)

Portretul lui Ștefan cel Mare și Sfânt este o pagină de literatură. Domnul este un model de vitejie și înțelepciune. El este eroul luptei pentru apărarea ființei naționale. Domnul este văzut obiectiv: rațional, echilibrat, dar și mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat față de boierii nesupuși. Era harnic, bun organizator, strateg, era viteaz și curajos, tenace și perseverent. Grigore Ureche prezintă unitatea dintre domn, popor și țară: ”Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în manastire la Putna.”

Imaginea domnitorului este proiectată într-un spațiu al mitului, fiindcă el pare a ține un echilibru al universului, încât la moartea lui se declanșează stihiile. Domnul este un părinte, țara este o familie. Modelul eroului se împletește cu cel al sfântului.

Portretul făcut de Grigore Ureche lui Ștefan cel Mare are rolul de a emoționa cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor într-un mod cât mai somptuos. Cu toate că Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informațiile acestuia fiind culese din puținele izvoare scrise din acea perioadă și din tradițiile și legendele existente, cronicarul face cea mai reușită  caracterizare fizică a lui.

2.3 Ștefan cel Mare în ”O samă de cuvinte” de Ion Neculce

Ion Neculce este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai ca izvor, dar chiar ca model, până în zilele noastre. (Anexa 4) S-a născut prin 1642 la Prigoreni, lângă Târgul Frumos în familia lui Neculce vistiernicul și a Catrinei, care era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino şi a Alexandrinei Gavrilaş Mateiaş.
Cronica sa a scris-o la bătrâneţe, între 60-70 de ani, după anul 1733. Ca izvoare foloseşte cronica lui Ureche şi letopiseţul lui Miron Costin, letopiseţul lui Nicolae Costin, izvoadele anonime. El continuă cronica lui Miron Costin de la 1661 înainte. 
”O samă de cuvinte” cuprinde 42 de legende ”ce sunt audzite din om în om, de oameni vechi și batrâni și în letopisețe nu sunt scrise” cu conţinut educativ, cu o naraţiune simplă, populară, cuminte, bătrânească. Le-a scris din plăcerea de a transmite urmaşilor nişte tradiţii care altfel s-ar fi pierdut şi din motive istorice, ştiinţifice. Sunt niște povestiri de natură informativă, anecdotică, mitică, romantică, folclorică, reprezintă prima antologie de acest fel din literatura cultă. Textul are secvențe cu eroi și întâmplări mereu schimbate, mai ales în legendele despre Ștefan cel Mare. Pe de o parte, Neculce împletește faptele de viață, verosimile în cea mai mare parte, precum legenda cu caracter ritualic a întemeierii mănăstirii Putna, în interiorul careia se află și legenda despre arcul și paharul domnitorului, sau cea despre ”movila lui Purcel” - un țăran sărac ara într-o zi de duminică, deoarece numai atunci fratele cel bogat i-a împrumutat plugul, iar domnitorul îi face dreptate, cu evenimentele istorice precum eliberarea de sub turci a Chiliei și Cetății Albe, reorganizarea oastei după refuzul mamei sale de a-l primi în Cetatea Neamțului în urma insuccesului de la Războieni, ajutorul dat domnitorului de aprodul Purice în timpul bătăliei cu Hroit ungurul sau luptele cu leșii, în care intră și istoria toponimului Dumbrava Roșie.
         Pe de altă parte, Neculce scoate în evidență relațiile stabilite între Ștefan cel Mare și alte personaje intrate în legendă precum Daniil Sihastrul, aprodul Purice sau Ion Tăutul Logofăt, diplomat iscusit, trimis la Ieși de marele domnitor iar, mai apoi, și de fiul său Bogdan Vodă, care-l va trimite sol la turci. Aceste legende reliefează anumite caracteristici ale personalității lui Ștefan, numit de Neculce, deseori, ”Ștefan vodă cel Bun", urmând involuntar direcția trasată de Grigore Ureche: ”om nu mare de statu”, ”mânios”, ”neleneșu”, ”la lucruri de războaie meșter” etc. Într-adevăr, în episodul despre aprodul Purice, Neculce notează: ”nu putea în grabă încăleca Ștefan-vodă, fiind om mic”. Taie capul copilului care a tras mai departe cu sageata decât domnitorul (precaut, adaugă: ”dară întru adevăr nu se știe, numai oamenii așa povestesc”), iar în legenda a II-a scrie: ”Ștefan-vodă cel Bun multe războaie a bătut,- și așa se aude din oameni vechi și bătrâni, că câte razboaie a bătut atâtea mănăstiri și biserici a făcut”. Pe durata îndelungatei sale domnii a câștigat multe războaie: ”Iar Ștefan-vodă a început a-i goni (pe turci) în urmă și a-i bate până i-au trecut de Dunăre. Și întorcându-se înapoi Ștefan-vodă s-au apucat de au făcut mănăstirea Voronețul”; ”Ștefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul”; "Ștefan-vodă cel Bun și cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leșii”.
Îndemnul mamei sale, care-i zice ”pasărea în cuibul său nu piere” și al sihastrului Daniil care-i spune să nu închine țara turcilor, ”că războiul este al lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”, viitoarea mănăstire Voroneț, îl determină pe marele domnitor să-și biruiască momentul de slăbiciune, să-și adune oastea risipită și să câștige lupta.
         Trebuie remarcat și umorul lui Neculce în legenda despre aprodul Purice dar, mai ales, umorul ”negru” din legenda în care se spune că Ștefan-vodă ”au pus pe leși la plug, de au semănat ghindă, de au făcut dumbrăvi (păduri de stejar) pentru pomenire ca să nu să mai acolisească (atace) Moldova”. Finalul este interesant: ”au fost arând cu dânșii, cu leșii. I-au fost împungând cu strămurările, ca pe boi, să tragă. Iar ei se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciușcile, iar când îi băte cu biciușcile, ei să ruga să-i împungă.”

Astfel, voievodul apare în legendele lui Neculce în diverse ipostaze: drept, dar neînduplecat, viteaz, generos, dar justițiar, răsplătind oamenii credincioși, neobosit în asigurarea independenței Moldovei, dar, mai ales, în postură umană, deplin înțelegătoare: nu invocă puterea pentru a intra în cetatea Neamțului, oprit fiind tocmai de mama sa, așteaptă răbdător până ce Daniil Sihastrul își termină rugăciunea, face dreptate unui țăran sărac, într-o dimineață de duminică, întrerupându-și timpul pentru biserică. Este, de fapt, imaginea domnitorului în memoria afectivă a oamenilor, de atunci și până astăzi.

2.4 Chipul lui Ștefan cel Mare în opera marilor clasici

2.4.1 Ștefan cel Mare în poemul ”Dumbrava Roșie” de Vasile Alecsandri

Subiectul poemului ”Dumbrava Roșie” de Vasile Alecsandri este inspirat din cronica lui Grigore Ureche, din ”O samă de cuvinte” de Ion Neculce şi transfigurează romantic episodul luptei de la Codrii Cosminului. (Anexa 5) Poemul este romantic, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe sentimentul dragostei de ţară şi fiindcă aduce în prim-plan un erou excepţional, Ştefan cel Mare şi Sfânt, în împrejurări excepţionale, atacul mârşav polono-maghiaro-prusac.

În 1497 Ioan Albert, regele Poloniei, pornește război împotriva Moldovei. Armata polonă însă este nevoită să se retragă din cauza foametei și a ciumei, lucru îngăduit de Ștefan cu condiția ca aceștia să se întoarcă pe unde au venit. Ioan Albert nu respectă această înțelegere astfel încât armata sa este atacată la Codrii Cosminului de voievodul moldovean. Puțini dintre soldații lui Ioan Albert își mai văzură țara. Campania din 1497 se isprăvi deci printr-un adevărat dezastru pentru invadatori, însă prada luată de moldoveni a fost însemnată.

În ceea ce privește pe prizonieri, tradiția, consemnată de Ion Neculce în “O samă de cuvinte”, spune că Ștefan ar fi poruncit să fie arate mai multe locuri pe care le-a semănat apoi cu ghindă și așa au crescut “dumbrăvi pentru pomenire, ca sa nu se mai acolisească de Moldova: Dumbrava Roșie la Botoșani și Dumbrava Roșie la Cotnar și Dumbrava Roșie mai gios de Roman”. Detaliile pe care ni le oferă Neculce asupra tratamentului la care erau supuși acei prizonieri nu par de loc a fi inventate. Același lucru l-a considerat și Alecsandri care a folosit legenda ca un punct de plecare.

Ştefan cel Mare este eroul naţional, dar şi european, care salvează Moldova, dar şi Europa de invazia elementului asiatic (turcii, tătarii, ungurii). Ştefan este pizmuit de trufaşul rege Albert, pentru victoriile sale asupra turcilor şi tătarilor. Vasile Alecsandri prezintă lupta ca o confruntare de viteji, şi nu aşa cum s-a desfăşurat de fapt. Armata coaliţiei polono-maghiaro-prusaco-lituană era superioară ca număr, ca armament, ca experienţă tactică, de aceea ei nici nu-şi închipuiau că Ştefan ar putea să se apere cu mica lui oaste.

Ştefan cel Mare şi Sfânt nici nu încearcă să se confrunte în câmp deschis cu o armată de patru-cinci ori mai numeroasă, dotată cu tunuri, cu o cavalerie în armuri, bine instruită. El se bate într-un mod, în care avantajul adversarului să se transforme în dezavantaj. El îi pune pe ostaşi să taie copacii unei păduri, prin care urma să treacă această armată, doboară copacii peste ei şi-i imobilizează. Un cavaler în armură, căzut de pe cal, pus să sară peste crengi sau să se strecoare printre butuci, era o ţintă bună pentru arcaşii lui Ştefan. Între realitatea istorică şi ficţiunea literară romantică este o mare deosebire.

Caracterul romantic al poemului este accentuat de faptul că Vasile Alecsandri in­troduce elemente de specific naţional, cum ar fi cântecul popular: „Ştefan, Ştefan, domn cel Mare”, foloseşte motivul comuniunii dintre om şi natură şi elemente de legendă. Romantică este şi pedeapsa, care o dă Ştefan cel Mare şi Sfânt polonilor. Ei sunt puşi în jug să are pământul ca boii şi să semene o altă pădure în locul celei distruse. Glasurile ce se aud în această pădure sunt un element fantastic, deci romantic, ca şi semnele care-i prevestesc lui Albert dezastrul.

Poemul lui Alecsandri pornește de la visul unui suveran obsedat de noi cuceriri. Craiul Lehiei se vede deja stapânul lumii fără a se gândi că tot la fel de bine și alții ar putea să viseze ca el. Albert nu poate concepe că un alt domnitor ar putea sa-i steie în cale:

“Un domn viteaz, un Ștefan, adună de mulți ani

O glorie ce-i demnă de-ai lumei suverani.

Voi merge la Moldova, la Ștefan drept voi merge

Și luciul de pe frunte-i cu spada mea voi șterge,

Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,

Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit!” 

Armata dușmană impresionează prin mareția, prin bogăția și prin grotescul ei. Românii, sub îndrumarea lui Ștefan, nu dau înapoi acestei urgii, acestui uragan care le-a ieșit în cale, nu fug să se ascundă în păduri sau în munți ci, urmând exemplul predecesorilor, merg pe câmpul de luptă să-și dea viața, dacă este nevoie, pentru țară, pentru domnitor, pentru familiile lor. Tabloul făcut de Alecsandri în această privință este impresionant. Luptătorii sunt asemuiți cu lava unui vulcan care distruge totul în calea-i.

Compoziţional, poemul este structurat în opt capitole. Imaginea domnului Ştefan este subiectul capitolului al cincilea, de aceea are ca titlu Ştefan cel Mare. Portretul fizic şi moral al domnului urmăreşte să trezească admiraţia faţă de trecutul glorios şi să cultive conştiinţa naţională a contemporanilor. Ştefan ţine un discurs, arată felul în care Moldova a fost atacată cu viclenie. Toţi oştenii lui Ştefan îşi afirmă hotărârea de a lupta până la capăt cu polonii.

Marele voievod apare pentru prima dată îngenunchiat în fața altarului de argint pe care-l lua la lupte, facându-ți semnul creștinesc după ce se rugase Domnului pentru izbăvirea Moldovei.

“Deodată o lumină fantastic izbucnește

Din zece nalți mesteceni cu fruntea-nflăcărată.

Coliba se deschide, umbra se scoală, crește

Și splendid măiestoasă la oaste se arată!

Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.

Toți zic: ”E Ștefan! Ștefan!”

Dar Ștefan e cel Mare!” 

Ștefan este prezentat asemeni lui Mesia, ca o lumină binefăcătoare coborâtă asupra poporului său pentru a-l ajuta în această cumplită încercare. Este observabil că între domnitor și supușii săi există o simbioză foarte puternică. Oamenii simpli reprezintă baza politicii sale, iar pentru norod voievodul reprezintă domnitorul adorat, apărător al intereselor obștești.

Unui domnitor nu-i ajunge să fie un bun gospodar sau un bun războinic, ci îi mai trebuie ceva mai de preț fără de care nu poate duce la bun sfârsit idealul pentru care se luptă de atata amar de vreme. Acea însușire absolut necesară este cunoașterea semenilor. Poate că o parte din reușita lui Ștefan se datorează tocmai acestui lucru. Cunoscător al psihicului uman a știut întotdeauna ce să spună și când să spună un discurs menit să-și încurajeze oamenii în situații limită ca aceasta dinaintea luptei de la Codrii Cosminului. Discursul imaginat de Alecsandri poate fi considerat ca un exemplu al artei de manipulare pe care o deținea Ștefan. Câteva cuvinte spuse din inimă atunci când trebuie fac uneori mai mult decât o mie de galbeni, lucru care s-a dovedit în timpul luptei:

“Fie, le zice Ștefan, fie cum cereți voi…

La arme! Și pe moarte! Căci domnul e cu noi!” 

         Geniul militar al lui Ștefan reiese din întâlnirea directă cu armata vrăjmașă. Soldații săi îmbărbătați nu fug asemeni polonilor care încearcă să scape cu viață. Se poate observa cât de important a fost discursul domnitorului. Lupta este descrisă într-un mod excepțional: armata lui Albert este învinsă sub îndrumarea lui Ștefan și însuși marele crai este nevoit să fugă pentru a-și salva viața, renunțând momentan la visele lui de stapânitor al lumii.

“Așa scrie românul a sale fapte mari,

Cu feru-n brazda neagră!… Românul astăzi are

Pământul său drept carte și pluguri cărturari.

Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,

Umbri-se-vor urmașii sub Roșia Dumbravă!” 

Poetul Vasile Alecsandri a încercat să redea în “Dumbrava Roșie” câteva din însușirile domnului Moldovei. Poemul lui Alecsandri rămâne unul dintre cele mai importante legende care redau o parte din faptele lui Ștefan cel Mare.

2.4.2 Drama ”Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea

În 1912, literatura despre domnia lui Ștefan cel Mare se îmbogățește cu o operă de mare însemnătate, drama istorică “Apus de soare” a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. (Anexa 6) Voievodul, privit într-o viziune modernă, este un mare erou politic, o încărnare a Moldovei, a statului său.

În “Apus de soare” Ștefan a ajuns bătrân, târându-și tot mai anevoie piciorul rănit, cu mulți ani în urmă la cucerirea Chiliei. Își dă seama că i-au slăbit puterile, că trupul său nu mai e al viteazului domnitor care a condus luptele de la Războieni și de la Podul Înalt. Dar sufletul i-a ramas tânăr, astfel pornind la luptă ori de cate ori este nevoie, uitând de rană și de guta care îl supărau. Omul a îmbătrânit, a pierdut admirabila lui forță fizică de altădată, în timp ce domnul și-a păstrat intactă tinerețea firii, a îndemnurilor spre binele țării și al obștii. Lupta dintre fizic și psihic poate fi considerată conflictul intern al operei.

Ștefan cel Mare apare în piesa lui Delavrancea ca tipul desăvârșit al domnitorului cu dragoste de țară, drept, înțelept și viteaz, care s-a sprijinit în politica sa pe mica boierime și pe oamenii simpli: pe țărani. Aceasta este imaginea pe care au transmis-o veacuri de-a rândul legendele și tradițiile populare.

El întreprinde expediția din Pocuția, de unde se întoarce cu rănile sângerânde și cu primele semne vizibile ale dramei sale. El începe să realizeze că sfârșitul său se apropie. Ștefan abia se mai sprijină în sabie, mantia o simte grea pe umeri, iar puterile-i erau istovite. Însa își impune voința rămânând treaz în timpul operației, veghind cu grijă destinul țării.

Conflictul psihologic se observă atunci când Ștefan află de uneltirile lui Ulea, adică de îndată ce izbucnește și conflictul social. Boierii complotiști se izolează încă din actul I, când la Sfatul Domnesc, ce are loc în legătură cu Pocuția, ei încearcă să invoce sănătatea șubredă a voievodului, îndemnându-l să renunțe la o nouă bătălie. Orbiți de dorința de a pune mâna pe putere și convinși că rana va grabi sfârșitul lui Ștefan, ei vorbesc de domn ca de o persoană a trecutului. Din discuția lor înțelegem limpede linia politicii lui Ștefan, îndreptată împotriva marii boierimi. Boierii nu-i pot ierta domnului simpatia pentru răzășime și în general pentru oamenii cu merite pe care-i ridicase în rang:

“Drăgan: A fost bun…nu zic…

Stavăr: Și drept…

Drăgan: Cu țara, da…

Stavăr: Pe noi ne-a cam scurtat…

Drăgan: Boier, răzaș, țăran supus, era totuna în fața lui.

Staăar: Moșiile le împărțea numai la ostași…” 

Visurile celor trei de a instala o «epitropie», adică de a prelua puterea după moartea lui Ștefan, sunt însă spulberate în curând. Ștefan, care aflase intențiile lor trădătoare, îi ține sub ochi și se mulțumește a face apropouri subtile. Boierii însă nu se liniștesc. Ei fac agitație în favoarea lui Ștefăniță care era încă minor. Încă o dată domnul învinge slăbiciunile și neputințele omului, ridicându-se din pat și, de această dată, ucigându-i cu mâna sa pe uneltitori. Era ultimul act de dreptate pe care-l înfăptuia spre a-și consolida testamentul său politic.

«Apus de soare» ni se înfățișeaza ca poemul în care patriotismul întruchipat în figura lui Ștefan cel Mare atinge în câteva momente apogeul. Delavrancea demonstrează că deși corpul, fizicul se deteliorează, spiritul rămâne veșnic tânăr și gata de acțiune. Nu pot fi date uitării cuvuntele marelui Voievod: «Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneți… că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea, și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor.»

În ziua de 2 iulie 1504, într-o Marți, Ștefan încetă din viață, după ce mai întâi hotărâse ca urmaș la tron pe fiul său Bogdan. Însoțit de dregători, de toată curtea și de mare mulțime de popor, care simțea că a pierdut pe cel mai mare conducător al ei, a fost purtat trupul eroului spre mănăstirea Putna unde și astăzi se odihnește.

După lectura acestei drame putem spune că Ștefan cel Mare a fost și un pater familiae, fiindcă pentru el Moldova este o familie. Le poartă tuturor de grijă și-i ocrotește. De aceea pune soarta țării mai presus de viața sa. Ștefan este o imagine a poporului român silit să se bată timp de două milenii pentru supraviețuire, cu o mulțime de valuri de tătari, turci, poloni, unguri, austrieci și alte neamuri.

2.4.3 Portretul lui Ștefan cel Mare în romanul ”Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu

Printre toate creațiile literare dedicate lui Ștefan cel Mare, cele scrise de Mihail Sadoveanu ocupă un loc de seamă. Prozatorul îmbogățește imaginea lui Ștefan cu o dimensiune nouă, viața interioară, evocarea mișcărilor sufletești. Opera cea mai importantă, o adevărată epopee, este romanul în trei volume “Frații Jderi”. (Anexa 7)

În primăvara anului 1469 Ștefan este așteptat de o mare mulțime de oameni la mănăstirea Neamțului. În întâmpinarea voievodului au venit oameni din toate părțile, dornici să-l vadă pe cel pe care l-au ales domnitor pe câmpia de la Drieptate. Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vestește că alaiul domnesc se apropie.

Domnitorul se arată poporului cu inima deschisă, politica voievodului se baza pe încrederea ce i-o arătau acești oameni. De aceea el preferă sa se afle în mijlocul norodului care l-a făcut domnitor. Îngăduitor cu oamenii, acesta acceptă să devină nașul unui copil născut de mama sa în timp ce voievodul se adresa supușilor. Figura domnitorului este văzută în momente caracteristice: călătorind prin țară, făcând județe, întâlnindu-se cu dregătorii, conducând oștirea sau examinându-si conștiința în clipe de meditație.

Ștefan găsește timp, în ciuda războaielor, să-și refacă viața de familie. Câteva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate căsătoriei cu Maria de Mangop, coborâtoare din împarații bizantini.

De o parte e prezentat și cadrul natural, de o frumusețe măreață. Voievodul participă la o vânătoare domnească la Izvorul Alb, căutând nu atat vânatul obișnuit cât singurătatea unde sălășluiește bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi tradiții.

Țara Moldovei stătea de veghe. Trimis de domnul său, Ionuț a pătruns în tainele politicii otomane, aducând de la Constantinopol știri prețioase despre intențiile expansioniste ale Sultanului. Ștefan Vodă și țara vor înfrunta, în cel de-al treilea volum, «Oamenii Măriei Sale», pericolul turcesc. Toată țara ia parte la luptă, direct sau indirect; oștirea moldovenească rezistând împotriva mult mai numeroasei armate turcești, formată din luptători de profesie, mercenari. Bătălia de la Vaslui din 1475 demonstrează că nu mulțimea luptătorilor, ci patriotismul hotărăște victoria. Explicația victoriei lui Ștefan constă în sprijinul neprețuit din partea poporului. Dând pământ țăranilor, făcându-i răzeși, domnitorul și-a asigurat oșteni devotați: oamenii Măriei Sale.

În realizarea portretului lui Ștefan cel Mare Sadoveanu culege mărturii din cronici și izvoare străine, dar și din legendele folclorice, numeroase: «Se vorbește prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când își încruntă sprânceana». Sunt relevate trăsături, indirect, din clasicul portret schițat de Grigore Ureche. Se vorbește că Măria sa are pecete pe brațul său drept și legământ sfânt. Intrand în al patruzecilea an al vârstei, strălucitul chip al domniei era în culmea bărbăției. Ca trăsătură dominantă, se remarca o puternică voință. Avea o puternică strângere a buzelor și o privire verde tăioasă. Viteazul om de arme impune respect și admirație. Deși scund de statură, cei dinaintea sa, opriți la zece pași, păreau că se uită la el de jos în sus.

În momentele grele, boierii sunt cuprinși de panică; în aceleași împrejurări măria sa pare de bronz, izbutind să-și ție, sub zâmbetul batjocoritor din afară, zbuciumul lăuntric. Voievodul feudal cultivă așa virtuți ca cinstea și generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credință, acest fapt atragând, ca drept răsplată, bunătatea domnească. Loialitatea trebuie să asigure biruința în bătăliile jertfei pe care domnia sa urma să le viseze în nopți de neliniște. În acțiunile sale domnitorul se sprijină pe devotamentul oamenilor din popor.

Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa: semeț și generos, impulsiv și drept, personajului descris de Sadoveanu îi sunt specifice energia și gravitatea.

În convorbirile cu solii venețieni conducătorul politic privește evenimentele cu pătrundere, în spirit realist: Sunt în lume crai și împărați: puterea lor e slabiciune dacă nu înțeleg de ce răsare și asfințește soarele. Expansiunea turcească putea fi oprită, crede el. «Eu socotesc că puterea lui Sultan Mehmet e mare, însă n-o cred nebiruită. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coaliție puternică. Să ne înarmăm pe dinăuntru cu credință tare, dar pe dinafară să nu uitam a pune zale și a ținea în mână sabie ascuțită.» Logica strategului, apreciată de solii străini, arată că omul de arme a băut din apa înțelepciunii din aceeași fântână din care s-a adăpat apusul.

Țara bântuită și sărăcită de trădători trebuia salvată. Clarvăzător, Ștefan înțelege să dea mulțimilor dreptatea de care erau însetate. “El a fost bărbatul cel dorit de morți și așteptat de vii. Brațul măriei sale a lovit, a stăpânit și a călăuzit (…) . A prigonit pe lotri; a bătut peste fălci pe dușmani, a grăbit sfârșitul vicleniilor.» Aceste cuvinte exprimă esența portretului.

CONCLUZII

Cinstind numele domnitorului Ștefan cel Mare care şi-a dedicat întreaga viaţă poporului său, mulți scriitori i-au înveșnicit chipul. Pe plan literar, domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu apariţia primelor scrieri istorice din literatura noastră: Letopiseţul de la Bistriţa, Letopiseţul de la Putna, Cronica anonimă moldo-germană, primele monumente ale istoriografiei noastre.

Pentru poporul nostru Ştefan a rămas simbolul eroismului, înţeles în toate ipostazele, simbolul independenţei, al dreptăţii, al înţelepciunii politice.
Pentru toate calităţile, faptele sale eroice, de smerenie, de bunătate, de dreptate, de evlavie, de creştin adevărat etc, apelativul cel Sfânt îi este conferit acum, şi pe bună dreptate, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.
Profunde sentimente sunt exprimate în mod emoţionant de către mari istorici: 
Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări un altul: căci el era izvorul a toată vitejia, el era fântâna tuturor dreptăţilor, el era marea bunătăţilor... Nici un loc de ţară n-a rămas nesfinţit de biruinţele lui sau de suferinţele cu care le plătea... Tot ce a fost pe acest pământ se topeşte în lumina lui. Vor şti poeţii, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărginite... chipului de viteaz bun, cuminte şi sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români.
       În operele studiate chipul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt în calitate de reprezentant al conștiinței naționale apare în câteva ipostaze:

a)     Diplomatul – caută să creeze o coaliție antiotomană :

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – discursul din actul III;

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – căsătoria cu Maria de Mangop.

b)    Apărător al ființei naționale:

-         Grigore Ureche  ”Letopisețul Țării Moldovei” – ”unde era nevoie se vâra”;

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – lupta cu polonii;

-         Vasile Alecsandri ”Dumbrava Roșie” – lupta cu polonii;

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – luptele cu turcii și tătarii.

c)     Strategul – construiește planurile bătăliei – face istorie:

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi”;

-         Lipinți – plasa în care-i prinde pe tătari;

-         Vaslui – atragerea turcilor în mlaștini;

-         Vasile Alecsandri ”Dumbrava Roșie” – îi surprinde pe leși;

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – ascunde grosul armatei.

d)    Conștiința națională:

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – subordonarea față de interesele naționale: ”ce-a vrut Moldova”; ”voința ei și a mea a fost una”,”Moldova n-a fost a stramoșilor mei, n-a fost a mea, și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor.”

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – Izvorul Alb – caută sihaștri, ca să se sfătuiască, dacă să angajeze Moldova în lupta contra turcilor.

e)     Domnul – puterea și folosirea ei – esență a conflictelor cu boierii:

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – urcă pe tron pe Bogdan;

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – Alexandrel Vodă spune lui Ionuț: ”căci puterea lor fiind de la Dumnezeu trebuie s-o folosească pentru obște”.

-         Grigore Ureche – domnul model de conduită.

f)      Constructorul – construiește sistemul de apărare a Moldovei;

-         Construiește un brâu de cetăți în jurul Moldovei;

-         Face zidul viu din răzeși în jurul hotarelor.

g)     Organizatorul vieții sociale.

-         Grigore Ureche  ”Letopisețul Țării Moldovei” – ”unde nu gândeai acolo îl aflai”;

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – ”Neguțătorii treceau fără grijă”.

h)    Judecătorul – dă legi drepte, apără datina, obiceiurile, familia.

-         Barbu Ștefănescu Delavrancea ”Apus de soare” – ”că vru ea un domn drept”.

-         Mihail Sadoveanu ”Frații Jderi” – ”s-a făcut lumină și dreptate în Țara Moldovei”.

În calitate de reprezentant al conștiinței creștine Ștefan cel Mare este un apărător al lumii creștine: ține timp de o jumătate de secol în loc expansiunea valului asiatic păgân, reprezentat de turci și tătari, fiind numit de papa de la Roma ”atletul lui Hristos”. A construit 44 de lăcașuri sfinte, câte unul după fiecare victorie, în acest fel mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru ajutor. Imaginea lui Ștefan cel Mare păstrată în timp este a unui domn evlavios și cucernic, fiind numit ”Sveti Ștefan Vodă”.

BIBLIOGRAFIE

1.     Vasile Alecsandrii --- Poezii alese, 1990 editura Minerva

2.     Barbu Delavrancea --- Teatru, 1969, Editura Tineretului

3.     Hurmuzachi-Densușeanu, Documente; II 2, ”Portret în istorie”

4.     Soarele Moldovei în memoria cărții de citire / texte culese de Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților – Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2004

5.     Alexandrescu, Emil; Analize și sinteze de literatură română, Editura Moldova

6.     Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Bucureşti, 1964.

7.     Mihai Cimpoi, Ștefan cel Mare, personaj și simbol, Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

8.     Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, de când s-au descălecat țara și decursul anilor și de viiața domnilor care a scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă (1359-1594)

9.     Sadoveanu, Mihail, Frații Jderi, Editura 100 + GRAMAR, București, 1996

10.       https://www.tititudorancea.org.ro/.../ion_neculc... Ion Neculce: O sama de cuvinte.

11.       https://ro.wikipedia.org/wiki/C898Ștefan_cel_Mare 

12.       https://ru.scribd.com/doc/94343145/Portretul-lui-Stefan-cel-Mare-in-cronica-lui-Grigore-Ureche

13.       http://www.referat.ro/referate/Figura_lui_Stefan_cel_Mare_in_literatura_romana

Anexa 1

 Anexa 2